— Dumnezeule, ce muncă, să vorbeşti ca să câştigi încrederea unui ticălos ca ăsta, observă Jim Donaldson cu dispreţ.
David Weintraub, care se uitase până atunci în tavan, îi aruncă o privire secretarului de stat. Pentru a‑i menţine pe nişte amatori ca dumnealui în funcţii, ar fi putut el să‑i spună dar n‑o făcu, el şi oamenii lui trebuiau de multe ori să aibă de a face cu indivizi de teapa lui Zack.
— În ordine, domnilor, zise Odell, suntem de acord cu târgul. Până la urmă mingea a ajuns înapoi la noi în America, aşa că e bine să ne grăbim. Eu personal cred că acest Quinn a făcut o treabă foarte bună. Dacă reuşeşte să aducă înapoi băiatul teafăr şi nevătămat, e numai datorită lui. Şi acum, diamantele. De unde le luăm?
— New York, spuse Weintraub, centrul mondial al diamantelor.
— Morton, tu eşti din New York. Ai ceva contacte discrete pe care să le pui urgent în acţiune? îl întrebă Odell pe fostul bancher.
— Sigur că da, îi răspunse Stannard. Cât am lucrat la Rockman‑Queens am avut o serie de clienţi foarte importanţi în comerţul cu diamante. Foarte discreţi sunt obligaţi să fie. Vrei să mă ocup de asta? Dar cum e cu banii?
— Preşedintele a insistat să plătească răscumpărarea personal, nu vrea altfel cu nici un chip, zise Odell. Dar nu văd de ce să fie deranjat cu toate amănuntele astea. Hubert, pot da Finanţele un împrumut personal Preşedintelui până când o să‑şi lichideze el conturile depuse?
— Nici o problemă, zise Hubert Reed. O să primeşti banii, Morton.
Comitetul se ridică în picioare. Odell trebuia să‑l vadă pe Preşedinte la Locuinţa executivă.
— Cât poţi de repede, Morton, spuse el. Vreau să discutăm aici peste două‑trei zile. Cel mult.
De fapt, aveau să treacă şapte.
Andy Laing nu izbuti să aibă o întrevedere cu domnul Al‑Haroun, directorul sucursalei, decât a doua zi dimineaţa. Dar nu îşi pierdu noaptea de pomană.
Domnul Al‑Haroun fiind înfruntat, s‑a dovedit plin de scuze binevoitoare cum numai un arab bine crescut poate să fie atunci când se confruntă cu un occidental înfuriat. Problema îl umplea de nemăsurat regret, fără îndoială o situaţie nefericită, a cărei rezolvare se afla în mâinile atotândurătorului Allah; nu avea mai mare plăcere decât să‑i înapoieze paşaportul domnului Laing, pe care îl luase în custodie peste noapte numai şi numai la cererea specifică a domnului Pyle. Se îndreptă spre seif, de unde scoase cu degetele lui subţiri şi bronzate paşaportul albastru american şi i‑l dădu înapoi.
Laing se linişti, îi mulţumi cu mai oficialul şi graţiosul „Ashkurak" şi se retrase. Numai după ce ajunsese înapoi în biroul lui îi dădu prin cap să se uite în el.
În Arabia Saudită străinii nu au nevoie doar de o vizită de intrare, ci şi de una de ieşire din ţară. Viza lui Laing, valabilă pe o perioadă nelimitată, fusese anulată. Ştampila Oficiului de control al emigrării, din Jiddah era perfect autentică. Fără îndoială, reflectă el cu amărăciune, domnul Al‑Haroun avea un prieten pe acolo. Era, de altfel, sistemul local de a face afaceri.
Dîndu‑şi seama că nu avea cum să plece, Andy Laing se hotărî să evadeze. Îşi aduse aminte de ceea ce îi povestise cândva şeful de la Operaţii.
— Amin, prietene, nu ziceai tu odată că ai o rudă la Serviciul de imigrare de aici? îl întrebă el.
Amin nu descoperi nici o capcană în această întrebare.
— Da, e adevărat. Un văr.
— În ce birou lucrează?
— Ah, dar nu aici, prietene. E la Dhahran.
Dhahran nu era în apropierea Jiddahului, situat la Marea Roşie, ci tocmai în cealaltă parte a ţării, de la extrema răsăriteană, la Golful Persic. Spre sfârşitul dimineţii, Andy Laing îi dădu un telefon domnului Zulfiqar Amin, la biroul acestuia din Dhahran.
— La telefon domnul Steve Pyle, directorul general al Băncii de Investiţii a Arabiei Saudite, spuse el. Unul din angajaţii mei se află cu treabă la Dhahran în momentul de faţă şi trebuie să plece urgent în Bahrein. Din nefericire, mi‑a spus că i‑a expirat viza. Dumneata ştii cât durează treaba asta în mod normal... Mă gândesc că, în virtutea aprecierilor de care se bucură vărul dumitale la noi la firmă... O să vezi că domnul Laing e foarte generos...
În pauza de prânz, Andy Laing se întoarse în apartamentul lui. Îşi făcu valiza şi luă cursa Saudia de la ora 15.00 spre Dhahran. Domnul Zulfiqar Amin îl aştepta. Emiterea unei noi vize de ieşire îi luă două ore şi o mie de riali.
Domnul Al‑Haroun observă lipsa directorului de la Credit şi marketing cam la ora când aceasta decola spre Dhahran. Verifică la aeroportuf din Jiddah, dar numai pe cursele internaţionale. Nici urmă de Laing. Nedumerit, dădu un telefon la Riad. Pyle îl întrebă dacă Laing putea fi oprit să se îmbarce pe orice cursă, fie ea şi internă.
— Mă tem, dragă colega, că aşa ceva nu poate fi aranjat, îi răspunse domnul Al‑Haroun, întristat că trebuia să‑l dezamăgească. Dar pot să‑l întreb pe prietenul meu dacă a plecat cu vreun avion intern.
Laing fu descoperit în Dhahran chiar în clipa când trecea graniţa pe şoseaua care ducea în Emiratul Bahrein învecinat. De acolo îi fu foarte uşor să ia un avion al companiei British Airways, care făcea escală în cursa dinspre Mauritius spre Londra.
Neştiind că Laing obţinuse o nouă viză de ieşire, Pyle aşteptă până a doua zi dimineaţa şi de‑abia atunci telefonă la banca din Dhahran ca să‑i pună pe angajaţii acesteia să vadă cu ce se ocupa Laing pe acolo. Dar nici după trei zile aceştia nu aflaseră încă nimic.
La trei zile după ce ministrul apărării fusese însărcinat de comitetul de la Washington să facă rost de pachetul cu diamante cerut de Zack, Stannard îi anunţa că această misiune dura mai mult decât fusese prevăzut. Banii îi fuseseră deja puşi la dispoziţie; în privinţa lor nu era nici o problemă.
— Uitaţi care‑i treaba, le spuse el colegilor săi. Eu nu mă pricep deloc la diamante. Dar contactele mele din acest domeniu mă folosesc de trei, toţi oameni discreţi şi înţelegători mi‑au spus că numărul de pietre de care e vorba este considerabil. Răpitorul acesta a cerut meleuri amestecuri brute, neşlefuite, de o cincime de carat până la o jumătate de carat, şi de calitate medie. Pietrele respective, aşa mi s‑a spus, valorează între două sute cincizeci şi trei sute de mii de dolari caratul. Ca o măsură de prevedere, au calculat la preţul de bază de două sute cincizeci. E vorba aici de vreo opt mii de carate.
— Şi care‑i problema? întrebă Odell.
— Timpul, îi răspunse Morton Stannard. La o cincime de carat de piatră, înseamnă patruzeci de mii de pietre. La jumătate de carat, şaisprezece mii. La un amestec de diferite greutăţi, să zicem cam douăzeci şi cinci de mii de pietre. E foarte mult de adunat şi încă repede. Trei oameni cumpără pe rupte şi încearcă să nu facă valuri.
— Şi care‑i termenul? întrebă Brad Johnson. Când sunt gata de expediere?
— Peste încă o zi sau două, îi răspunse ministrul apărării.
— Stai pe capul lor, Morton, îi ordonă Odell. Am încheiat un târg. Nu‑i mai putem lăsa pe băiat şi pe taică‑său să aştepte prea multă vreme.
— În clipa când le am în sac, cântărite şi expertizate, o să le ai, îl asigură Stannard.
A doua zi dimineaţa, Kevin Brown primea un telefon personal la ambasadă de la unul din oamenii Iui.
— S‑ar putea să fi dat de ceva, şefule, îi spuse agentul cu glas încordat.