The Negotiator. Negociatorul

— Nu mai sufla nici o vorbă la telefon, băiete. Mişcă‑ţi fundul aici, repede. Spune‑mi între patru ochi.

Agentul ajunse la Londra la prinz. Ceea ce avea de spus era mai mult decât interesant.

La est de oraşele Biggleswade şi Sandy, ambele pe şoseaua A.1 care porneşte din Londra către partea de nord, comitatul Bedfordshire se învecinează cu Cambridgeshire. Zona este străbătută doar de şosele secundare de tip B şi drumuri de ţară, nu cuprinde nici un oraş mai răsărit şi este în cea mai mare parte agricolă. În ţinutul de la hotarul comitatului nu există decât vreo câteva sate cu nume vechi englezeşti ca Pottow, Tadlow, Wrestlingworth şi Gamlingay.

Între două dintre aceste sate, alături de cărarea bătută, există o fermă veche, parţial distrusă de incendiu dar încă mobilată şi locuibilă, amplasată într‑o vale puţin adâncă la care se ajunge doar printr‑o alee.

Cu două luni în urmă, descoperise agentul, locul fusese închiriat de un grup de „excentrici rustici" care susţineau că voiau să se întoarcă la natură, să trăiască simplu şi să creeze produse artizanale din lut şi din nuiele.

— Treaba este, spuse agentul, că au plătit banii de chirie în numerar. Nu prea par să vândă multe oale, dar au două jepuri parcate sub prelate în şoproane. Şi nu se amestecă nimeni.

— Cum se numeşte locul ăsta? întrebă Brown.

— Ferma Pajiştea verde.

— Perfect, avem destulă vreme dacă nu rămânem prea mult pe acolo. Haideţi să aruncăm o privire la Ferma Pajiştea verde.

Mai erau încă două ore până la apusul soarelui când Kevin Brown şi agentul lui îşi parcau maşina la intrarea pe aleea care ducea la fermă. Făcură restul drumului pe jos. Îndrumaţi de agent, se apropiară amândoi cu multă precauţie, ascunzîndu‑se pe după copaci, până ajunseră la marginea dinspre vale a pădurii. De acolo porniră târîş pe ultimii trei metri care îi despărţeau de ridicătura de unde puteau să se uite în jos. Casa era chiar sub ei, cu aripa arsă ridicându‑se neagră în după‑amiaza de toamnă şi cu licărul unei lămpi de gaz la una din ferestrele din aripa cealaltă.

În vreme ce ei se uitau, din casă ieşi un bărbat voinic şi se îndreptă spre unul din cele trei şoproane. Rămase înăuntru zece minute apoi se întoarse înapoi în casă. Brown cercetă complexul de clădiri ale fermei cu un binoclu foarte puternic. Pe drumul din stânga lor venea o puternică maşină de teren japoneză în patru trepte. Aceasta parcă în faţa fermei şi din ea coborî un bărbat care cercetă cu atenţie vreo urmă de mişcare pe creastă. Nu se vedea nici una.

— Ei drăcia dracului, exclamă Brown. Păr roşcat, ochelari.

Şoferul intră în casă, de unde ieşi peste câteva secunde, însoţit de bărbatul cel voinic. De data aceasta aveau un Rottweiler uriaş cu ei. Se îndreptară amândoi către acelaşi şopron, stătură zece minute înăuntru şi după aceea se întoarseră. Bărbatul cel voinic duse jeepul în alt şopron şi închise uşile.

— Olărit rustic, pe dracu', zise Brown. Au ceva sau pe cineva în şopronul ăsta împuţit. Pun pariu că e un tânăr.

Se întoarseră pe brârici până la lizieră. Începea să se lase înserarea.

— Ia‑ţi pătura din portbagaj, zise Brown. Şi rămâi aici. Stai de veghe toată noaptea. Eu o să mă întorc cu ceilalţi înainte de răsărit dacă răsare vreodată soarele în ţara asta împuţită.

De cealaltă parte a văii, un bărbat în uniformă de camuflaj stătea întins pe creanga unui stejar uriaş. Avea şi el un binoclu puternic cu care studiase mişcările din pădurea de vizavi de el. În vreme ce Brown şi omul său se furişau dincolo de creastă strecurându‑se în pădure, omul îşi scoase un mic emiţător din buzunar şi începu să vorbească încet şi cu mare urgenţă, timp de mai multe secunde. Era 28 octombrie, la nouăsprezece zile de când fusese răpit Simon Cormack şi şaptesprezece de la primul telefon al lui Zack în apartamentul din Kensington.

Zack sună din nou în aceeaşi seară, pierdut în mulţimea grăbită din centrul oraşului Luton.

— Ce dracu' se întâmplă, Quinn? Au trecut trei împuţite de zile.

— Hei, ia‑o mai uşurel, Zack. E vorba de diamante. Ne‑ai luat prin surprindere, bătrâne. Îţi ia ceva vreme ca să aduni un pachet ca ăsta. Am insistat la Washington vreau să spun chiar foarte tare. Lucrează la ele cât pot de repede dar, dă‑o naibii, Zack, douăzeci şi cinci de mii de pietre, toate autentice, toate imposibil de urmărit asta durează ceva.

— Da, bine, spune‑le că nu mai au decât două zile şi după aia o să‑şi primească băiatul înapoi într‑un sac. Spune‑le numai asta.

Închise telefonul. Experţii aveau să declare mai târziu că nervii îi erau zdruncinaţi rău de tot. Era aproape de punctul în care putea să fie ispitit să‑i facă rău băiatului din pură frustrare sau pentru că‑şi închipuia că fusese cumva înşelat.

Kevin Brown şi echipa lui erau buni şi, pe deasupra, înarmaţi cu toţii. Veneau împărţiţi în patru perechi dinspre cele patru direcţii din care putea să fie asaltată ferma. Doi se strecurau pe alee, ascunzîndu‑se după fiecare copac. Celelalte trei perechi veneau dinspre lizieră, coborând pantele cultivate în cea mai deplină tăcere. Era ceasul acela, cu puţin înainte de mijirea zorilor, când lumina e cea mai înşelătoare, când duhurile celor hăituiţi se află în punctul cel mai coborât, ceasul vânătorii.

Surpriza fu totală. Chuck Morton şi partenerul său pătrunseră în şopronul suspect. Moxon trase zăvorul; tovarăşul său se aruncă înăuntru, se rostogoli şi reveni în picioare pe podeaua prăfuită din interior, cu arma în mână. În afară de un generator cu petrol, ceva care arăta ca un cuptor şi o bancă plină cu diverse sticle de laborator, înăuntru nu era nimeni.

Cei şase oameni plus Brown, care atacaseră casa, avură mai mult succes. Două perechi pătrunseră pe fereastră, doborând geamul şi pervazul odată cu ei, ajunseră în picioare fără nici o pauză şi o porniră direct pe scări înspre dormitoare.

Brown şi ceilalţi doi intrară pe uşa din faţă. Încuietoarea se sfărâmă la o singură lovitură cu ciocanul şi rată‑i înăuntru.

În bucătăria prelungă, lângă jăratecul din cămin, dormea pe un scaun bărbatul cel voinic. Avea misiunea de a sta de veghe peste noapte, dar îl doborâseră plictisul şi oboseala. La auzul zgomotului făcut de uşa dărâmată, sări din scaun şi întinse mâna să apuce o armă de calibrul 12 de pe masa de pin. Izbuti aproape dar strigătul de „Nu mişca!" de la uşă şi vederea namilei cu aspect de poliţist aplecat asupra unui colt 45 cu care‑i ţintea pieptul îl făcu să se oprească. Zdrahonul scuipă şi îşi ridică încet mâinile.

La etaj, omul cu părul roşu era în pat cu unica femeie din grup. Se treziseră amândoi la auzul paşilor şi ferestrelor sfărâmate de la parter. Omul ieşi în uşa dormitorului şi dădu nas în nas cu primul agent FBI de pe coridor. Erau mult prea aproape ca să folosească armele; se prăbuşiră încleştaţi în beznă până când un alt american izbuti să se dumirească cine era fiecare şi să‑l lovească zdravăn cu patul Coltului pe individul cu părul roşu.

Cel de‑al patrulea membru al grupului din casă era şi el scos după câteva secunde, clipind des din ochi; un tânăr slab, deşirat, cu părul lins. Echipa FBI‑ului era prevăzută cu lanterne. Le mai luă două minute până cercetară toate celelalte dormitoare şi stabiliră că cei patru oameni erau singurii de acolo. Kevin Brown îi aduse pe toţi în bucătărie, unde aprinseră lampa. Se uită la ei plin de scârbă.

— În regulă, unde‑i puştiul? întrebă el.

Unul din oamenii lui aruncă o privire spre fereastră.