— Nu trebuie să merg chiar eu, îi spuse Quinn răbdător. Tu eşti angajat. Tu ai dreptul să te duci şi să obţii materialul, dacă e acolo.
Sediul central al lui Der Spiegel este la nr. 19 pe Brandswiete, o stradă scurtă dintre canalul Dovenfleet şi Ost‑west‑Strasse. Sub clădirea modernă cu unsprezece etaje se întinde cea mai mare arhivă de ziare din Europa. În ea sunt îndosariate mai bine de optsprezece milioane de documente. La vremea când Lutz şi Quinn îşi beau berea la barul din Dom‑Strasse în după‑amiaza aceea de noiembrie, computerizarea dosarelor începuse de zece ani. Lutz oftă.
— Foarte bine, spuse el. Cum îl cheamă?
— Paul Marchais, îi răspunse Quinn. Mercenar belgian. A luptat în Congo între 1964 şi 1968. Şi, tot cadrul general al evenimentelor din perioada asta.
Dosarele lui Julian Hayman poate că aveau şi ele ceva despre Marchais dar Quinn n‑avusese cum să‑i dea numele atunci. Lutz se întoarse cu dosarul peste o oră.
— Lucrurile astea nu trebuie să iasă din posesia mea, spuse el. Şi trebuie duse înapoi până diseară.
— Prostii, i‑o reteză Quinn cu amabilitate. Du‑te înapoi la lucru. Întoarce‑te la ora patru. O să le ai atunci.
Lutz plecă. Sam nu înţelesese discuţia în germană dar acum se aplecă să vadă ce primise Quinn.
— Ce cauţi? întrebă ea.
— Vreau să văd dacă ticălosul avea tovarăşi, prieteni cu adevărat apropiaţi, îi răspunse Quinn.
Începu să citească.
Prima tăietură era dintr‑un ziar din Antwerp din 1965, o trecere generală în revistă a localnicilor înscrişi să lupte în Congo. Pe vremea aceea pentru Belgia era o problemă deosebit de emoţionantă istoriile despre rebelii simba care violau, torturau şi asasinau preoţii, călugăriţele, plantatorii, misionarii, femeile, copiii, mulţi dintre ei belgieni, îi înzestraseră pe mercenarii care urmau să înăbuşe revolta simba cu un fel de aureolă. Articolele erau în flamandă, cu o traducere în germană.
Marchais, Pauclass="underline" născut la Ličge în 1943, fiul unui tată valon şi al unei mame flamande asta explica sonoritatea franceză a numelui unui băiat care îşi petrecuse copilăria la Antwerp. Tatăl ucis la eliberarea Belgiei din 1944/45. Mama s‑a întors în Antwerpul natal.
Copilăria petrecută la mahala, în jurul docurilor. În conflict cu poliţia încă de mic. Un şir de condamnări minore până în primăvara lui 1964. Apare în Congo cu Grupul Leopard al lui Jacques Schramme. Nici un cuvânt despre acuzaţia de viol; poate că poliţia din Antwerp păstra tăcerea în speranţa că avea să revină şi să fie arestat.
A doua bucată era o menţiune în treacăt. În 1966 se pare că l‑a părăsit pe Schramme şi s‑a înrolat în Comandoul Cinci, condus pe atunci de John Peters, care îi luase locul lui Mike Hoare. Majoritatea sud‑africană Peters îi înlăturase rapid pe englezii lui Hoare. Aşa că flamanda îl putuse ajuta pe Marchais să supravieţuiască printre afrikaaneri pentru că flamanda şi afrikaans seamănă destul de bine.
Celelalte două tăieturi îl menţionau pe Marchais sau pur şi simplu un uriaş belgian numit Paul Uriaşul, care rămăsese după desfiinţarea Comandoului Cinci şi plecarea lui Peters, întorcându‑se alături de Schramme la timp pentru revolta din Stanleyville din 1967 şi lungul marş până la Bukavu.
La sfârşit Lutz mai indusese cinci fotocopii ale unor pagini extrase din lucrarea clasică a lui Anthony Mockler, Histoire des Mercenaires, cu ajutorul cărora Quinn putea să reconstituie ultimele luni pretrecute de Marchais în Congo.
La sfârşitul lui iulie 1967, incapabil să reziste la Stanleyville, grupul lui Schramme se îndreptase spre graniţă şi‑şi croise drum printre adversari până ajunseseră la Bukavu, pe vremuri o încântătoare oază pentru belgieni, o localitate balneară răcoroasă situată pe malul unui lac, unde îşi făcuseră bârlogul.
Rezistaseră acolo trei luni până ajunseseră să rămână fără muniţii. Apoi trecuseră pe jos podul de peste lac — până în învecinată Ruanda.
Quinn auzise restul. Cu toate că nu aveau muniţii, înspăimântaseră guvernul din Ruanda care îşi închipuia că dacă nu erau pacificaţi puteau pur şi simplu să terorizeze toată ţara. Consulul belgian fusese copleşit. Mulţi dintre mercenarii belgieni îşi pierduseră actele de indentitate, întâmplător sau intenţionat. Consulul hărţuit emisese buletine de identitate belgiene pe numele care îi erau date. În felul acesta trebuie să fi devenit Marchais Paul Lefort. Nu era imposibil ca cineva să transforme actele respective în unele permanente cu o altă ocazie. Mai ales dacă existase şi un Paul Lefort care murise pe acolo.
Până la urmă, pe 23 aprilie 1968, două avioane ale Crucii Roşii îi repatriaseră pe mercenari. Un avion se îndreptase direct spre Belgia, la Bruxelles, cu toţi belgienii la bord. Toţi cu excepţia unuia. Publicul belgian era pregătit să‑şi întâmpine mercenarii ca pe nişte eroi; nu şi poliţia. Îi verificase pe toţi cei ce coborau din avion uitându‑se la propriile liste de urmăriţi. Marchais trebuie să se fi urcat în celălalt avion DC‑6, cel care îşi lăsase încărcătura umană la Pisa, Zürich şi Paris. Cele două avioane aduceau 123 mercenari amestecaţi, europeni şi sud‑africani, înapoi în Europa.
Quinn era convins că Marchais fusese în al doilea avion, că dispăruse timp de 23 de ani în slujbe neînsemnate de pe la bâlciuri până fusese recrutat pentru ultima misiune. Ceea ce voia Quinn era numele unuia sau altuia dintre cei care fuseseră cu el tocmai în această ultimă misiune. În ziare nu exista nimic care să‑i ofere un indiciu. Lutz se întoarse.
— Un ultim lucru, îi spuse Quinn.
— Nu pot, protestă Lutz. Se vorbeşte deja că scriu un editorial despre mercenari. Şi nu pot eu sunt cu adunarea miniştrilor agriculturii din Piaţa Comună.
— Lărgeşte‑ţi orizontul, îi sugeră Quinn. Câţi mercenari germani au fost la revolta din Stanleyville, marşul spre Bukavu, asediul de la Bukavu şi lagărul de internare din Ruanda.
Lutz îşi notă.
— Am o nevastă şi nişte copii la care să mă întorc, ştii.
— Atunci eşti un om norocos, îi spuse Quinn.
Domeniul de informaţie pe care îl ceruse era mai restrâns şi Lutz se întoarse de la ahivă în douăzeci de minute.
Ceea ce îi aducea era dosarul complet al mercenarilor germani începând din 1960. Cel puţin o duzină. Wilhelm fusese în Congo, la Watsa. Decedat în urma rănilor din ambuscada de pe drumul spre Paulis. Rolf Steiner fusese în Biafra, mai locuia încă la München dar nu fusese niciodată în Congo. Quinn întoarse pagina. Siegfried „Congo" Muller fusese în Congo de la început până la sfârşit; murise în Africa de Sud în 1983.
Mai erau doi germani, ambii trăiau la Nürenberg, li se dădea adresa, dar amândoi plecaseră din Africa în primăvara anului 1967. Cu asta mai rămânea unul.
Werner Bernhardt fusese în Comandoul Cinci dar trecuse la Schramme după desfiinţarea acestuia. Participase la revoltă, la marşul spre Bukavu şi asediul staţiunii de pe malul lacului. Nu exista nici o adresă pentru el.
— Unde ar putea să fie acum? întrebă Quinn.
— Dacă nu e dată, a dispărut, îi răspunse Lutz. Atunci era în 1968, înţelegi. Acum suntem în 1991. Poate că a murit. Sau poate fi oriunde. Oameni ca el... Înţelegi... America Centrală sau de Sud, Africa de Sud...
— Sau aici în Germania, sugeră Quinn.
Drept răspuns, Lutz împrumută cartea de telefon de la bar. Erau patru coloane cu Bernhardt. Şi asta numai la Hamburg. Există zece landuri în Republica Federală şi toate au cărţi de telefon asemănătoare.