— Foarte bine, o să ne gândim, spuse el. Acum, totuşi, o să amânăm decizia în această privinţă. De acord, domnilor?
Clătinară cu toţii dându‑şi acordul şi se ridicară. Aveau să amâne luarea în considerare a lui 25. Pentru moment.
Combinaţia dintre câmpiile bogate în grâu şi orz ale Saxoniei Inferioare şi ale Westfaliei de la nord şi est, plus apa curată precum cristalul care izvora din dealurile învecinate făcuseră încă de la început din Dortmund un oraş al berii. În 1293, Regele Adolf din Nassau le dăduse cetăţenilor din târguşbrul de la hotarul sudic al Westfaliei dreptul de a fabrica bere.
Metalurgia, asigurările, băncile şi comerţul aveau să vină mai târziu, cu mult mai târziu. Berea era fundamentul şi vreme de veacuri dortmundezii o consumaseră chiar ei în cea mai mare parte. Revoluţia industrială de la mijlocul şi sfârşitul secolului al XlX‑lea oferise cel de‑al treilea ingredient, pe lângă cereale şi apă muncitorii însetaţi din fabricile care înfloriseră ca ciupercile de‑a lungul văii Ruhrului. Situat la capătul văii, cu o deschidere spre sud‑vest, de unde se vedea până departe la turnurile înalte din Essen, Duisburg şi Düsseldorf, oraşul stătea între câmpiile de cereale şi consumatori. Edilii oraşului au profitat: Dortmundul ar devenit capitala europeană a berii.
Şapte fabrici de bere imense dominau comerţuclass="underline" Brinkhoff, Kronen; DAB, Stifts, Ritter, Thier şi Moritz. Hans Moritz era şeful penultimei ca dimensiune şi capul unei dinastii care se întindea în urmă cu opt generaţii. Dar era ultimul proprietar care‑şi controla imperiul personal, ceea ce îl făcea extrem de bogat. Pe de o parte bogăţia şi pe de alta faima numelui îi determinase pe vandalii din banda BaaderŻMeinhof să‑i răpească fiica în urmă cu zece ani.
Quinn şi Sam se cazară la hotelul Roemischer Kaiser din centrul oraşului, după care Quinn încercă fără prea mare convingere cartea de telefon a oraşului. Telefonul de acasă, bineînţeles, nu era trecut. Scrise o scrisoare personală pe hârtia cu antetul hotelului, chemă un taxi şi îl trimise s‑o ducă la sediul fabricii de bere.
— Crezi că prietenul tău mai e aici? întrebă Sam.
— E aici, nici o grijă, îi răspunse Quinn. Doar dacă nu e prin străinătate sau la vreuna din cele şase reşedinţe.
— Îi place să se plimbe mult, observă Sam,
— Da. Se simte mai în siguranţă aşa. Riviera franceză, Caraibele, cabana de schi, iahtul...
Avea dreptate când îşi închipuia că vila de pe malul lacului Constanza fusese vândută; acolo avusese loc răpirea.
Avea şi noroc. Erau la cină când Quinn fu chemat la telefon.
— Herr Quinn?
Recunoscu vocea adâncă şi cultivată. Omul vorbea patru limbi, ar fî putut să fie pianist de concert. Poate că ar fi fost mai bine.
— Herr Moritz. Sunteţi în oraş?
— Îmi mai ţii minte casa? Ar trebui. Ai stat două săptămâni în ea pe vremuri.
— Da, domnule, ţin minte. Nu ştiam dacă o mai aveţi.
— Neschimbată. Renata o adoră, nu mă lasă să o schimb. Cu ce pot să‑ţi fiu de folos?
— Aş vrea să vă văd.
— Mâine dimineaţă. La cafea, la 10.30.
— O să vin.
Ieşiră din Dortmund şi se îndreptară spre sud pe Ruhrwald Strasse până când zona industrială şi comercială rămase în urma lor, apoi intrară în suburbia Syburg. De aici începeau dealurile, rotunjite şi împădurite, iar în domeniile situate între păduri îşi aveau casele doar bogătaşii.
Conacul lui Moritz era înconjurat de patru acri de parc la care se ajungea pe o alee din Hohensyburg Strasse. De cealaltă parte a văii, monumentul syburghez domina Ruhrul spre turnurile ascuţite ale Sauerlandului.
Locul era ca o fortăreaţă. Garduri de metal înconjurau tot terenul iar porţile erau din fier înalt ductil, controlate de la distanţă şi cu o videocameră discret aşezată într‑un pin alăturat. Quinn era urmărit în timp ce se dădea jos din maşină şi se anunţa prin zăbrelele de oţel din spatele porţilor. După două secunde, acestea se deschideau, acţionate de un motor electric. După trecerea maşinii, se închiseră la loc.
— Domnului Moritz îi place să stea izolat, observă. Sam.
— Are toate motivele, îi răspunse Quinn.
Parcă maşina pe aleea cu prundiş cafeniu din faţa casei cu stucaturi albe şi un intendent în uniformă îi pofti înăuntru. Hans Moritz îi primi în salonul elegant unde cafeaua îi aştepta într‑un vas de argint masiv. Avea părul mai alb decât şi‑l amintea Quinn, chipul mai brăzdat de riduri, dar mâna la fel de fermă şi zâmbetul la fel de grav.
De‑abia se aşezaseră când se deschise o uşă. O tânără rămase lângă ea nehotărâtă. Chipul lui Moritz se lumină de un zâmbet. Quinn se întoarse s‑o vadă.
Era frumuşică dar într‑un mod lipsit de expresie, timidă până la punctul de a fi chiar ştearsă. Degetele mici de la mâini i se terminau cu nişte cioturi. Trebuie să aibă acum 25 de ani, se gândi Quinn.
— Renata, puiule, uite‑l pe domnul Quinn. Îţi mai aduci aminte de domnul Quinn? Nu, sigur că nu.
Moritz se ridică, se duse lângă ea şi‑i murmură câteva cuvinte la ureche, apoi o sărută pe creştet. Renata se întoarse şi ieşi. Moritz se aşeză la loc pe scaun. Chipul îi era impasibil, dar frământarea degetelor îi trăda tulburarea.
— Ea... hmmm... nu şi‑a mai revenit niciodată, să ştii. Continuă tratamentul. Preferă să stea în casă, iese foarte rar. N‑o să se mai mărite... după ce i‑au făcut animalele alea...
Pe pianul Steinbeck era o fotografie; o fetiţă de 14 ani pe schiuri care zâmbea ştrengăreşte. Fusese făcută cu un an înaintea răpirii. După un an, Moritz îşi găsise soţia în garaj, gazele de eşapament se scurgeau printr‑un tub de cauciuc în maşina închisă. Quinn fusese anunţat la Londra.
Moritz făcu un efort.
— Scuză‑mă. Cu ce pot să te ajut?
— Caut un individ. Cineva care a plecat din Dortmund de multă vreme. S‑ar putea să mai fie în oraş, sau în Germania, sau să fi murit, sau în străinătate. Nu ştiu.
— Păi, există agenţii, specialişti. Bineînţeles că eu pot să angajez...
Quinn îşi dădu seama că Moritz îşi închipuia că are nevoie de bani ca să angajeze nişte detectivi particulari.
— Sau ai putea să te informezi prin Einwohnermeldeant.
Quinn scutură din cap.
— Mă îndoiesc că ştiu ceva. E aproape sigur că nu vrea să coopereze de bunăvoie cu autorităţile. Dar cred că poliţia s‑ar putea să‑l ţină sub observaţie.
Formal, cetăţenii germani care se mută într‑o casă nouă în interiorul ţării sunt obligaţi prin lege să anunţe Biroul de evidenţă a populaţiei asupra schimbărilor de adresă, atât de unde pleacă precum şi unde se duc. Dar ca multe sisteme birocratice, şi acesta funcţionează mult mai bine în teorie decât în practică. Cei pe care ar dori să‑i contacteze poliţia şi/sau reprezentanţii fiscului sunt de cele mai multe ori cei care refuză să se conformeze.
Quinn îi prezentă sumar biografia individului Werner Bernhardt.
— Dacă mai e în Germania, trebuie să fie la o vârstă când mai are încă serviciu, spuse Quinn. Dacă nu cumva şi‑o fi schimbat numele, înseamnă că are un carnet de asigurări sociale, îşi plăteşte impozitul pe venit sau i‑l plăteşte cineva pe numele lui. Având în vedere biografia, s‑ar fi putut să aibă necazuri cu legea.
Moritz reflectă.
— Dacă este un cetăţean paşnic şi chiar şi foştii mercenari pot să nu fi comis nici o infracţiune pe teritoriul Germaniei atunci nu are cazier la poliţie, spuse el. Cât despre cei de la fisc şi de la asigurările sociale, aceştia consideră că sunt informaţii secrete care nu pot fi divulgate unor persoane particulare ca tine, şi nici chiar ca mine.