Locul pe care şi‑l alesese pentru diversiune era un copac singuratic din parc, la numai doi metri şi jumătate de zid. Se ridică pe vârfuri pe acoperişul furgonetei şi începu să învârtă uşor şi continuu cutia mică de plastic atârnată de aţa undiţei. Când îşi luă suficient avânt, dădu drumul firului. Cutia de plastic descrise o uşoară parabolă, pătrunse printre crengile copacului şi căzu spre pământ. Sfoara de pescuit o opri din cădere. Quinn dădu drumul la destul fir ca să lase cutia să se legene în copac la doi metri şi jumătate de gazon, apoi o legă bine.
Porni motorul şi îndreptă uşor furgoneta cu o sută de metri mai sus pe lângă zid, într‑un punct opus camerei de control în care se afla paznicul. Furgoneta avea acum suporţi de metal pe laturi, ceea ce avea să lase perplexă firma de închirieri în dimineaţa următoare. Quinn fixă în ei scara în aşa fel încât structura de aluminiu să se înalţe deasupra zidului. De pe treapta cea mai de sus putea să facă un salt înainte şi să ajungă în parc fără să atingă sârma ghimpată şi coarda prevăzută cu senzori. Se urcă pe scară, îşi legă frânghia de salvare de treapta de sus şi se puse pe aşteptat. Vedea umbra prelungă a unui doberman care trecea prin lumina aruncată de lună în parc.
Sunetele, atunci când porniră, erau prea slabe ca să le poată auzi el, nu însă şi pentru cîini. Văzu cum unul se opreşte, face o pauză, ascultă şi apoi o ia la goană spre locul unde cutia neagră atârna din copac de firul de nylon. După câteva secunde îl urma şi celălalt. Două camere de luat vederi de pe casă se răsuciră ca să‑i urmărească. Câinii nu se întoarseră.
După cinci minute, uşa îngustă se deschidea şi în ea se arăta un bărbat. Nu dresorul de dimineaţă; paznicul de noapte.
— Lothar, Wotan, was is denn los? strigă el cu glas scăzut.
Acum atât el cât şi Quinn puteau să‑i audă pe dobermani cum lătrau şi mârâiau plini de furie undeva în zona pomilor. Omul se întoarse, îşi studie monitoarele dar nu văzu nimic. Ieşi eu o lanternă, îşi scoase arma şi plecă după câini. Lăsând uşa descuiată.
Quinn se desprinse din capul scării ca o umbră, se avântă înainte şi apoi patru metri în jos. Ateriză ca un paraşutist, se ridică şi o luă la goană printre pomi, traversă gazonul şi intră în camera de control, încuind uşa pe dinăuntru.
O privire asupra monitoarelor tv îi spuse că paznicul încă mai încerca să‑şi recupereze dobermanii de lângă zid, la o sută de metri mai departe. Până la urmă, omul avea să vadă caseto‑fonul care atârna de sfoară la doi metri şi jumătate de sol, spre care se repezeau câinii încercând să‑l atace turbaţi de nesfârşitul şuvoi de lătrături şi mârâieli cu care îi întâmpina. Quinn îşi petrecuse o oră la hotel ca să pregătească banda, spre consternarea celorlalţi clienţi. Când paznicul avea să‑şi dea seama că fusese tras pe sfoară, avea să fie deja prea târziu.
În interiorul camerei de control exista o uşă prin care se comunica cu casa principală. Quinn o luă pe scări spre etajul camerelor de dormit. Şase uşi din stejar sculptat, probabil toate dormitoare. Dar luminile pe care Quinn le văzuse în zorii zilei indicau că dormitorul principal trebuia să fie la capăt. Acolo şi era.
Horst Lenzlinger se trezi cu senzaţia neplăcută că ceva tare i se înfigea dureros în urechea stângă. Apoi se aprinse veioza. Schelălăi o singură dată revoltat, apoi rămase tăcut, cu privirea aţintită la chipul de deasupra lui. Buza de jos începu să‑i tremure. Era individul care venise de dimineaţă la el la birou; nu‑i plăcuse atunci deloc de mutra lui. Acum îi plăcea şi mai puţin dar cel mai mult îl deranja ţeava pistolului înfiptă un centimetru în ureche.
— Bernhardt, spuse omul în uniformă camuflată de luptă. Vreau să vorbesc cu Werner Bernhardt. Dă‑i telefon. Adu‑l aici. Acum.
Lenzlinger bîjbîi după telefonul interior de pe noptieră, formă numărul derivaţiei şi primi un răspuns împăienjenit de somn.
— Werner, scheună el, mută‑ţi fundul aici sus. Acum. Da, la mine în dormitor, repede.
În vreme ce aşteptau, Lenzlinger se uită la Quinn cu un amestec de teamă şi rea‑voinţă. Pe cearşafurile negre de mătase, copila vietnameză pe care şi‑o cumpărase scâncea lângă el în somn, slabă ca o scobitoare, o păpuşă întinată.
Bernhardt sosi cu puloverul tras până la gât peste pijama. Văzu scena şi rămase cu ochii holbaţi de mirare.
Avea vârsta potrivită, spre cincizeci de ani. Un chip meschin, cu tenul gălbui, cu păr blond‑roşcat încărunţit la tâmple, cu ochi cenuşii ca de piatră.
— Was ist denn hier, Herr Lenzlinger?
— Întrebările le pun eu, îi spuse Quinn în germană. Spune‑i să răspundă la ele urgent şi cinstit. Dacă nu, o să ai nevoie de o lingură cu care să‑ţi aduni creierii de pe abajur. Nu‑i nici o problemă, lepădătură. Spune‑i numai atât.
Lenzlinger îi spuse. Bernhardt dădu din cap.
— Ai fost în Comandoul Cinci sub John Peters?
— Ja.
— Ai stat şi la revolta din Stanleyville, şi la marşul spre Bukavu, şi la asediu?
— Ja.
— Ai cunoscut vreodată un belgian imens pe nume Paul Marchais? Paul Uriaşul era poreclit.
— Da, îmi aduc aminte de el. A venit la noi de la Comandoul Doisprezece, gloata lui Schramme. Şi ce‑i cu asta?
— Povesteşte‑mi despre Marchais.
— Ce să spun despre el?
— Totul. Cum arăta?
— Imens, uriaş, doi metri sau chiar mai mult, bun luptător, fost mecanic auto.
Da, se gândi Quinn, trebuie să fi pus cineva Ford tranzitul în stare de funcţionare, cineva care se pricepea la motoare şi sudură. Deci, belgianul era mecanicul.
— Cine a fost prieten cu el la cataramă, de la început până la sfârşit?
Quinn ştia că pe câmpul de luptă soldaţii, ca şi poliţiştii care fac ronduri, formează de obicei nişte cupluri; au încredere şi se bazează întotdeauna cel mai mult doar pe unul dintre ceilalţi atunci când se îngroaşă gluma. Bernhardt se încruntă concentrându‑se.
— Da, era unul. Erau tot timpul împreună. S‑au împrietenit când Marchais era la Cinci. Un sud‑african. Puteau să vorbească aceeaşi limbă, înţelegi? Flamandă sau afrikaans.
— Numele?
— Pretorius Janni Pretorius.
Quinn simţi că i se strânge inima. Africa de Sud era la mare distanţă, iar Pretorius un nume foarte obişnuit.
— Ce s‑a întâmplat cu el? S‑a întors în Africa de Sud? A murit?
— Nu, ultima dată când am auzit de el se stabilise în Olanda. A trecut al naibii de multă vreme. Uite ce e, habar n‑am unde‑i acum. Spun adevărul, Herr Lenzlinger. E ce am auzit acum zece ani.
— Nu ştie, protestă Lenzlinger. Scoate‑mi acum chestia asta din ureche.
Quinn ştia că nu avea ce să mai afle de la Bernhardt. Îl prinse pe Lenzlinger de pieptul cămăşii de noapte din mătase şi îl trase jos din pat.
— O să mergem până la intrare, spuse Quinn. Încet şi uşurel. Bernhardt, mâinile pe cap. Tu o iei înainte. O mişcare şi şeful o să se trezească cu un buric în plus.
Coborâră scările întunecoase în şir indian. La uşa de la intrare se auzea cum cineva bătea cu pumnii în ea pe dinafară dresorul de câini care încerca să ajungă înapoi înăuntru.
— Ieşirea din spate, spuse Quinn.
Ajunseseră la jumătatea coridorului către camera de control când Quinn se lovi de un scaun de lemn nevăzut şi se împiedică. Lenzlinger îi scăpă din mână. Într‑o clipă omuleţul cel pântecos o şi zbughise spre holul principal, zbierând ca din gură de şarpe după paznici. Cu o lovitură dată cu revolverul, Quinn îl lăsă lat pe Bernhardt şi o luă la goană spre camera de control şi uşa care dădea în parc.