— Matvei, ce naiba mi-ai adus?! exclamă el indignat, trântindu-se pe un scaun, care gemu sub greutatea lui. Ce idioțenii sunt astea? Cum să stabilesc cauza morții după un schelet?
— Ce a rămas aia ți-am adus, spuse Onisimov ridicând din umeri. Bine că ai venit. Te întreb din mers: cum se poate transforma un cadavru în schelet?
— Îți răspund tot din mers: prin descompunerea țesuturilor. În condiții obișnuite, procesul durează săptămâni și chiar luni de zile. Asta-i tot ce poate cadavrul singur.
— Dar atunci… cum poate fi transformat un cadavru în schelet?
— Se jupoaie, se curăță de măruntaie, se îndepărtează țesuturile moi și se fierbe în apă până la dezgolirea completă a oaselor. Se recomandă schimbarea apei. Poți să-mi relatezi limpede ce s-a întâmplat?
Onisimov povesti totul.
— Ce aiureală! Eh, păcat că n-am fost și eu acolo! Zubato, înciudat, se pocni cu palmele peste genunchi.
— Și pe șosea ce-a fost?
— Eh, un motociclist beat a dat peste o vacă. Amândoi sunt în viață… Deci, așa zici tu: cadavrul „s-a topit”?
Expertul își miji ochii sceptic și-și apropie obrazul rotund de cel al lui Onisimov.
— Matvei, asta-i prea gogonată. Așa ceva nu se poate întâmpla, ți-o spun eu cu precizie. Omul nu-i un țurțure de gheață, zise el, chiar și mort. Nu cumva te-au trișat ăia?
— Cum adică?
— Uite așa! Ți-au trântit un schelet în locul cadavrului, în timp ce tu ba intrai, ba ieșeai… și cu asta, basta!
— Ce tot îndrugi, că mi-au trântit?… După teoria asta ar însemna că academicianul a stat de pază. Dar uite că și el declară…
Onisimov începu să se foiască, căutând declarațiile lui Azarov.
— Ei, de acum o să tot declare! Ăștia sunt niște… Zubato își mișcă într-un anumit fel degetele păroase. Ții minte când tot acolo s-a iradiat un student? Și atunci șeful laboratorului punea totul pe seama științei. Chipurile, un fenomen puțin cercetat, razele gama au distrus celulele de cristal ale dozimetrului… Iar la verificare s-a constatat că studenții semnau instrucțiunile cu privire la munca cu izotopii fără să le citească! Nimănui nu-i convine să răspundă, nici academicienilor, mai ales când e vorba de o treabă dubioasă. Adu-ți aminte! Nu i-ai lăsat singuri cu cadavrul?
— I-am lăsat. Vocea anchetatorului se stinse. De două ori…
— Uite atunci s-a „topit” cadavrul tău! și Zubato izbucni într-un râs plin de vioiciune, râsul celui mulțumit că necazul nu i s-a întâmplat lui.
Anchetatorul căzu o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap cu încăpățânare.
— Nu, n-ai să mă poți convinge. Doar l-am văzut… Dar ce e de făcut acum cu scheletul ăsta?
— Să-l ia naiba!.. Ah, ia stai, am o idee! Trimite craniul la atelierul de sculptură al orașului. Să-i refacă chipul după metoda profesorului Gherasimov. Se pricep la așa ceva. Dacă o să corespundă, atunci… Asta va fi senzația secolului în criminalistică! Dacă nu… Zubato îl privi cu compătimire pe Matvei Appolonovici, atunci n-aș vrea să fiu în pielea ta când o să discuți cu Alexei Ignatievici! În regulă, am să-l trimit chiar eu. Ce să faci, asta-i! spuse el ridicându-se în picioare. Și am să examinez… măcar scheletul, dacă cu cadavrul ți s-au încurcat socotelile.
Zubato părăsi încăperea.
„Dar dacă, într-adevăr, m-au păcălit? Onisimov își aduse aminte cu câtă dușmănie îl privise academicianul, cât de slugarnic fusese docentul Hilobok și se înfioră. Am scăpat cadavrul printre degete, principalul corp delict. Frumoasă treabă!”
Formă numărul de telefon al laboratorului de chimie.
— Victoria Stepanovna, te deranjează Onisimov. Ați analizat lichidul?
— Da, Matvei Appolonovici. Procesul-verbal se dactilografiază, dar am să-ți citesc datele: „Apă — 85 procente, albumine — 13 procente, aminoacizi — 0,5 procente, acizi grași — 0,4 procente, ei și așa mai departe. Într-un cuvânt, e vorba de plasma sanguină. Conform analizei face parte din prima grupă. Conținutul de apă e scăzut…
— E clar. Poate fi dăunătoare?
— Cred că nu…
— E clar… Dar dacă, de exemplu, te-ai cufunda în ea?
— Păi… s-ar putea să te… îneci. Ți-ar conveni o asemenea chestie?
— Îți mulțumesc!
Matvei Appolonovici trânti enervat receptorul în furcă, „Acum și-a găsit să facă spirite! Dar se pare că versiunea accidentului cade… S-ar putea oare ca laborantul să-l fi înecat în rezervor? E foarte simplu. Dar nu, nu pare a fi așa ceva…”
Cu fiecare clipă care trecea afacerea îi plăcu din ce în ce mai puțin lui Onisimov. Tocmai scosese pe birou documentele culese în cadrul institutului și se apucase să le studieze când soneria telefonului îl întrerupse.
— Matvei, ești bun de cinste! bubui în receptor glasul de tunet al lui Zubato. Am reușit să stabilesc unele lucruri interesante pe baza scheletului: coastele a șasea și a șaptea, din partea dreaptă a coșului pieptului, prezintă niște fisuri adânci transversale. Asemenea fisuri sunt provocate de obicei prin lovirea cu un obiect contondent greu sau printr-o ciocnire de un obiect, cum vrei s-o iei. Judecând după suprafața rupturii, fisurile sunt recente…
— E clar!
— Aceste fisuri nu pot fi cauza morții. Dar o lovitură foarte puternică putea vătăma grav organele interne, care, din păcate, lipsesc… Cam așa se prezintă lucrurile. Voi fi bucuros dacă asta te va ajuta.
— Și încă cum! Ai trimis craniul la identificare?
— Chiar acum. Am telefonat și mi-au promis că o să ne trimită rezultatul foarte repede.
„Deci nu e vorba de un accident survenit în timpul serviciului. Nici lichidul, nici scurtcircuitul nu pot rupe coastele unui om. Acolo au fost două persoane: victima și încă cineva. Și se pare că între victimă și celălalt s-a dat o luptă, s-a încins o încăierare serioasă…”
Onisimov începu să se simtă mai vioi; afacerea își lua cursul obișnuit. Se apucă să compună textul unei telegrame-fulger către Harkov.
Ziua de iunie începu să devină toridă. Soarele topea asfaltul, nu alta. Arșița pătrundea încet, încet și în biroul lui Onisimov, care puse în funcțiune ventilatorul de pe masa de lucru.
Răspunsul miliției din Harkov sosi exact la ora treisprezece.
Laborantul Kraveț fu adus la ora treisprezece și treizeci. Pășind în birou el cercetă cu o privire atentă încăperea, apoi, observând gratiile de la ferestre zâmbi malițios și spuse:
— Astea la ce folosesc? Ca să grăbească mărturisirile?
— Nuuu, cum vă puteți închipui una ca asta! răspunse cu multă bunăvoință Matvei Appolonovici. Pe vremuri această clădire aparținea unui depozit en-gros, de aceea tot parterul are gratii la ferestre. O să le scoatem în curând; în fond hoții n-o să se vâre de bunăvoie în bucluc, încercând o spargere la miliție, ha-ha… Luați loc. V-ați restabilit, puteți să-mi răspundeți la întrebări?
— Pot.
Laborantul traversă încăperea și se așeză pe un scaun din fața geamului. Anchetatorul îl examină cu privirea. Era un tânăr de vreo douăzeci și patru de ani, cel mult. Seamănă cu Krivoșein, așa cum s-ar fi putut să arate acesta cu vreo zece ani în urmă. „De fapt — Matvei Appolonovici își mută privirea pe fotografia din dosarul lui Krivoșein — lucrurile nu stau chiar așa. Ăsta-i mai frumușel”. Într-adevăr, chipul lui Kraveț frapa printr-o regularitate a trăsăturilor ca de manechin. Impresia din primul moment o contraziceau doar ochii săi albaștri, de o limpezime tinerească, și mai precis, nu ochii, ei privirea strecurată printre gene. Laborantul îl privea pe anchetator circumspect, cu o căutătură foarte matură. „Are ochii unui om care a văzut multe, remarcă Onisimov în sinea lui. Și se pare că și-a revenit destul de repede, după cele întâmplate. Nu se mai observă nici un fel de urme. Ei, să încercăm să vedem ce putem scoate de la el.