— Știți, dumneavoastră semănați cu răposatul Krivoșein.
— Răposatul?! Laborantul strânse din dinți și pentru o clipă închise ochii. Înseamnă că el…
— Da, confirmă aspru Onisimov. „Cu nervii nu stă prea grozav…” Dar, haideți s-o luăm de la capăt. Trase mai aproape o coală de hârtie și își desfăcu stiloul. Numele dumneavoastră, pronumele, numele tatălui, vârsta, locul de muncă sau de învățătură, domiciliul?
— Probabil că toate astea le știți!
— Le știm, nu le știm, așa e regula, cel interogat trebuie să spună singur.
„Deci, a murit… Ce e de făcut? Ce să spun? Nenorocire… Dracu m-a adus la miliție… Aș fi putut să fug de la spital… Ce-o să se întâmple acum?”
— Scrieți, vă rog: Kraveț Viktor Vitalievici, douăzeci și patru de ani, student în anul V la facultatea de fizică a Universității din Harkov. Domiciliul permanent în orașul Harkov, pe colina Holodnaia. Aici mă aflu la practică.
— E clar. Anchetatorul, în loc să scrie, învârtea repede și fără rost stiloul în mână. Erați rudă cu Krivoșein? Ce fel de rudă?
— Îndepărtată, studentul zâmbi jenat. Așa, un fel de a cincea roată la căruță.
— E clar! Onisimov puse stiloul pe masă și luă formularul telegramei primite. Glasul îi deveni aspru: Ei, bine, cetățene, nu se confirmă nimic.
— Ce nu se confirmă?
— Versiunea dumneavoastră, că locuiți și studiați la Harkov și așa mai departe. La Universitatea din Harkov nu există nici un student cu acest nume. Și nici pe colina Holodnaia, la numărul 17, persoana respectivă n-a locuit, nici temporar și nici permanent.
Pentru o clipă cel anchetat se pierdu de tot, fața i se înverzi brusc, iar obrajii se scofâlciră.
„Am încurcat-o. Ce gafă, fir-ar să fie! Ce prostie!.. Păi sigur, ei au verificat imediat… Iată ce înseamnă lipsa de experiență… Acum ce să mai spun?”
— Spuneți-mi adevărul. Și cât mai amănunțit. Nu uitați că e vorba de un caz de moarte.
„Adevărul… Ușor de zis!”
— Cum să vă spun… Adevărul, înțelegeți… ar fi prea mult și prea complicat… îngână laborantul care-și pierduse calmul și care pentru această slăbiciune se ura și se disprețuia. Ar trebui să vorbesc și despre teoria informației, despre modelarea proceselor întâmplătoare…
— Uite ce e, cetățene, nu încercați să ne aruncați praf în ochi! ripostă morocănos Onisimov. Din cauza teoriei oamenii nu mor — aici e vorba de practică, de fapte.
— Dar… înțelegeți, poate că, de fapt, nici n-a murit nimeni… Asta se poate dovedi… sau măcar încerca. Vedeți, tovarășe anchetator, vorba e că… („De ce l-oi fi numit tovarășe anchetator; doar nu sunt încă arestat?!”) Vedeți, omul, înainte de toate… Nu… Nu este protoplasmă, în greutate de vreo șaptezeci de kilograme… nu e, cum să vă explic, cincizeci de litri de apă, douăzeci de kilograme de proteine… Lipide și glucide… Enzime, fermenți, ci, în primul rând, informație. O acumulare de informații… Și dacă acestea n-au dispărut omul e viu…
El tăcu și își mușcă buza. „Nu, e o încercare lipsită de sens. Nici nu merită să încerc”.
— Bun, continuați, vă rog, vă ascult, îl zori anchetatorul, zâmbind în sinea lui.
Laborantul îl privi bănuitor, se așeză mai comod și spuse cu un surâs ușor:
— Într-un cuvânt, dacă lăsăm teoriile la o parte, atunci Valentin Vasilievici Krivoșein sunt chiar eu. Puteți să treceți asta în procesul-verbal.
Afirmația era atât de neașteptată și de impertinentă, încât Matvei Appolonovici amuți pentru moment. „N-ar trebui să-l trimit la un psihiatru?” Dar ochii albaștri ai celui interogat îl priveau lucid, iar în adâncul lor licărea o undă de batjocură. Tocmai asta îl făcu să se dezmeticească.
— Înțeleg! Onisimov se ridică cu greu. Ia ascultați, mă luați drept un imbecil? Ca și cum eu n-aș fi luat cunoștință de dosarul lui Krivoșein, n-aș fi fost la locul faptei, n-aș ține minte chipul lui și așa mai departe? El se sprijini cu mâinile de birou. Nu vreți să vă declarați identitatea, cu atât mai rău pentru dumneavoastră. Tot o să aflăm. Recunoașteți că actele dumneavoastră sunt falsificate?
„Gata. Trebuie să ies din joc”.
— Nu. Asta trebuie întâi de toate s-o dovediți. Tot așa ați putea crede că eu sunt falsificat și nu actele!
Laborantul se întoarse spre fereastră.
— Te rog să nu faci pe bufonul, cetățene! Anchetatorul ridică glasul. Cu ce scop ai pătruns în laborator? Răspunde-mi! Ce s-a întâmplat între dumneata și Krivoșein? Răspunde!
— Nu răspund!
Matvei Appolonovici se dojeni în gând pentru lipsa sa de stăpânire. Se așeză, tăcu un timp, apoi începu să vorbească pe un ton sincer, cordiaclass="underline"
— Ascultați-mă, să nu credeți că vreau să vă bag la apă. Datoria mea este să anchetez cazul, să raportez faptele, pe urmă n-are decât procuratura să cerceteze, iar tribunalul să hotărască… Dumneavoastră vă faceți singur rău. Nu vreți să înțelegeți un lucru: dacă o să recunoașteți mai târziu, cum se spune, sub greutatea probelor, faptul n-o să mai aibă aceeași valoare ca o mărturisire sinceră făcută acum. S-ar putea ca totul să nu fie chiar atât de negru. Dar deocamdată, dovezile sunt împotriva dumneavoastră. Leziunile de pe cadavru, datele expertizelor, ca și alte împrejurări și fapte… Și toate duc la o singură concluzie — se aplecă peste masa de lucru și își coborî vocea — că victima a fost, se pare… lichidată.
Interogatul lăsă capul în jos și își frecă fața cu palmele. Imaginea îi apăru din nou în fața ochilor: un trup scheletic cu capul lui Krivoșein, zbătându-se convulsiv în rezervor, mâinile încleștate de margini… un lichid cald le atinge ca o mângâiere și — lovitura!
— Nu mai știu dacă sunt eu sau nu… Murmură el cu o voce stinsă. Nu pot să înțeleg… Își ridică privirea. Ascultați-mă, trebuie să mă înapoiez în laborator!
Matvei Appolonovici fu cât pe ce să sară în sus de bucurie. Nu se așteptase la o victorie atât de rapidă.
— De, se mai întâmplă. Onisimov dădu din cap compătimitor. Într-o stare de furie, provocată de o jignire, de o încălcare a demnității, de depășirea limitei, ca și în caz de apărare… O să mergem și la laborator, ca să-mi explicați la fața locului cum s-au întâmplat toate acolo. Trase mai aproape „coiful lui Monomah” de pe marginea biroului și întrebă într-o doară: Probabil că l-ați lovit cu asta, nu? E o „piesă” grea, nu glumă.
— Ajunge! spuse deodată brutal și cu o oarecare aroganță în glas interogatul. Nu are rost să mai continuăm discuția! Vreți să mă băgați la apă… Și să știți că această „piesă grea” costă cinci mii de ruble. Așa că umblați cu mai multă grijă cu ea.
— Deci, nu vreți să-mi spuneți cum s-au petrecut lucrurile?
— Nu.
— E clar. Anchetatorul apăsă pe un buton. Sunt nevoit să vă rețin până la lămurirea cazului.
În ușă apăru un milițian înalt și slab, cu fața prelungă și nasul coroiat, în genul acela despre care în Ukraina se spune: „E lung de se-ndoaie”.
— Gaevoi? Anchetatorul îl privi nemulțumit. Ce, nu mai e nimeni altcineva pe aici?