Lacrimile-ți seacă…
Vocea se frînse. Ultima notă, înaltă, mai stăruia în strună cînd deodată, parcă pentru a se supune cîntărețului, tăcu și clopotul. Ilin țîșni din cabină și alerga la matrozul de serviciu, Cegodaev.
— Un motor, Anton Petrovici! — șopti matrozul.
Ilin avu și el impresia că aude un huruit slab. Mult timp marinarii nu cutezară să tulbure prin vreo mișcare tăcerea nopții. Apoi dădură din nou drumul pompei, pe care o opriseră.
Zorile se apropiau, dar ceața nu lăsa să treacă razele de lumină și contururile vasului se desprindeau foarte încet din negură. Ilin, împreună cu tînărul ofițer, se străduia să determine viteza de derivă a vasului. După calcule îndelungate, se convinseră că în timpul nopții vasul se deplasase spre sud-est, către țărmul inamic. Pierduseră și ultima speranță de a salva vasuclass="underline" „Kotlas” luase prea multă apa, ca să se mai mențină la suprafață, iar deriva îl dusese prea departe.
Sub privirile iscoditoare ale celorlalți, secundul căuta să pară calm. Nu voia să împărtășească oamenilor noutățile alarmante înainte ca ei să-și mai fi venit în fire. În capul mesei înclinate, pe care farfuriile stăteau ca prin minune, încerca să pară bine dispus. După o noapte de încordare, ziua ce se înfiripa li se părea promițătoare. Marinarii se înviorară.
Deodată, Golovin păli și, împingînd cu zgomot scaunul, se repezi pe punte. Toți amuțiră. Înțeleseseră pe loc ce se întîmplase: pompa se oprise. Asta însemna că butoiul de benzină, legat cu un furtun de rezervorul motorului, se golise și că, prin urmare, numai cîteva ore numărate mai despărțeau nava „Kotlas” de pieire.
— Haidem pe punte, prieteni, la aer, să ne sfătuim!
Tonul neașteptat de blînd al secundului trăda momentul critic.
Vasul se înclinase mult și se țineau cu greu pe punte. Cei cinci marinari se rezemară cu spatele de cabina de navigație, care-i apăra de vînt și se uitară întrebători la Ilin. Acesta, încovoiat, cu picioarele desfăcute ca ruliul să nu-l dea peste cap, cîntărea cuvintele simple și grave pe care trebuia să le spuie acum tovarășilor săi. Valurile treceau peste pupa și măturau puntea din partea bordului aplecat. Din cînd în cînd marea se cutremura, de parcă un spasm i-ar fi crispat corpul uriaș și atunci micul clopot icnea înfundat.
— Prieteni, nu mai e nici o speranță să salvăm nava, — începu domol secundul, fără a-i privi. — într-o oră vasul se va scufunda. Vîntul și curenții ne-au purtat spre țărmurile Norvegiei, ocupată de nemți. Bărcile de salvare au fost sfărîmate. Ne mai rămîn plutele de salvare, dar prea departe n-o să ajungem cu ele, iar de cules… ei bine, nu ne-ar putea culege decît dușmanii noștri. Asta înseamnă captivitate. Dacă scăpăm cu viață și ajungem la țărm, tot în captivitate nimerim… sau…
Secundul se uită deodată pătrunzător în ochii tovarășilor săi, care păliră.
Mecanicul se zgribuli. Parcă vedea un petec de pămînt murdar, împrejmuit cu sîrmă ghimpată, și îndărătul ei — o mulțime de oameni chinuiți, cu fețele supte, cu privirile stinse… „Nu, niciodată!” Ca și cînd i-ar fi ghicit gîndurile, Metelițîn strigă:
— Orice, numai prizonieri nu! — și-și strînse convulsiv enormul pistol automat.
Șase marinari stăteau față în față cu soarta de neîndurat: pieirea fără luptă a unor oameni dintr-o bucată.
— Nu, nu așa, — zise fochistul lui Metelițîn și împinse cît colo revolverul. — Iacă ce spun eu, — și Kurganov izbi cu pumnul său enorm în peretele cabinei: — N-o să ne lăsăm prinși, dar nici să murim așa nu se poate. Să ajungem la mal, să debarcăm și să ne batem. Eu unul nu mă dau pînă nu dobor cel puțin zece. O să-mi vînd scump pielea. Cînd se vor termina cartușele — atunci om avea timp berechet… — încheie uriașul, făcînd un semn spre revolver.
Vorbele fochistului avură asupra celorlalți efectul unui vînt fierbinte. Moartea în luptă nu-i înspăimînta. Metelițîn se grăbi să-și pună la loc revolverul. Ilin strînse cu putere mîna fochistului.
Ceața se împrăștia, vizibilitatea se îmbunătățea.
— Vom lega cele două plute una de alta, — hotărî secundul, — altfel ne vom răzleți. Ei, ce-ați adus acolo? — se adresă el lui Metelițîn.
— Apa, galeții, ciocolata, vinul… — înșiră ofițerul.
— Vodka, spirtul. Dar salam avem?
— Avem.
— Mai luați o armă automată din cabina comandantului. Trei oameni au revolvere, arma o păstrăm de rezervă. Puneți pe plute toate cartușele, busola, felinarul, jurnalul de bord și hărțile regiunii, pentru orice eventualitate… Nu uitați să legați zdravăn cizmele!
Secundul controlă cu multă băgare de seamă cum fuseseră legate baloturile pe plute și se îndreptă grăbit spre cabina comandantului. Înveli cu grijă într-o mușama un caiet negru și gros șl se întoarse în fugă spre punte. Vasul se apleca tot mai mult într-o parte, silindu-i să se grăbească: la tribord apa se și apropia de suprastructura centrală, pupa dispăruse în valuri. Ilin închise într-o cutie de tablă caietul comandantului împreună cu hărțile și jurnalul de bord.
Alunecînd pe puntea udă și înclinată, marinarii împinseră cele două plute, legate una de alta, mai aproape de pupa, își puseră colacii de salvare și dădură pe gît cîte un pahar de vodkă. Fochistul, secundul și timonierul apucară lopețile cu care aveau să îndepărteze cît mai mult plutele de vasul în agonie. Momentul hotărîtor se apropia, dar marinarii nu se îndurau să părăsească puntea. Înăuntrul navei răsună un zgomot surd, ca un oftat greu. Corpul navei zvîcni și începu să se scufunde văzînd cu ochii.
— Gata! — ordonă secundul.
Marinarii mai îmbrățișară puntea pentru ultima oară cu privirea, luîndu-și rămas bun de la nava lor dragă. Îi aștepta singurătatea și necunoscutul. Ilin se încruntă și, apucînd gușa [Gușă — ochiul de la capătul unei parîme, cablu etc. (N. red. rom)] balustrăzii, trase pluta peste parapet. Valurile îi primiră pe marinari cu îmbrățișări de gheața. Plutele se îndepărtară.
— Tii, ce de apă!… — se oțărî mecanicul.
Nimeni nu-i răspunse. Toți priveau spre „Kotlas”.
Oricine cunoaște un naufragiu numai din tablouri înclină să-l vadă astfeclass="underline" prova afundîndu-se în apă, elicele răsucindu-se în aer, pavilionul fluturînd la pupa. Dar cu cît mai îngrozitor e să vezi în realitate un vas ce se cufundă cu pupa înainte! Nava parcă ar cădea pe spate, ridicîndu-și spasmodic tot mai sus prova, apoi se întoarce încet, dă la iveală fundul lunecos, acoperit de alge, dezgustător, ca un hoit putregăit și, fără grabă, se scufundă în valuri. Un astfel de spectacol le fu dat să vadă marinarilor de pe „Kotlas”, în timp ce vîntul și curentul îi mînau departe.
Nici unul dintre ei n-ar fi putut spune cît timp trecuse: poate numai cîteva ore, poate cîteva zile. Conștiința marinarilor încetase să mai opereze cu noțiunile general omenești. Voința, ea singură mai pîlpîia în aceste corpuri pe care viața începea să le părăsească. Ea îi făcea să înalțe din cînd în cînd capetele peste valurile care-i scăldau și să se agațe de gușele cablului petrecute pe sub coate: mîinile zgîrcite, cu încheieturile umflate, nu le mai erau de folos.
Deodată, secundul, care se topea văzînd cu ochii, avu senzația nelămurită că pămîntul e pe aproape.
Ilin ridică anevoie capul și luptă un timp cu petele negre care-i jucau prin fața ochilor. În sfîrșit, reuși să vadă malul care era aproape de tot. Ceața, străvezie pe mare, se îngroșa lîngă țărm. În adîncul unor cheiuri stîncoase — un fiord ai cărui pereți negri atrăgeau atenția lui Ilin — ceața devenea un zid compact, vînăt.