Carcasa fusese bine ajustată, iar retușările, în cursul montării scheletului — foarte puține. Savanții și preparatorii munceau cu entuziasm, pînă noaptea tîrziu. Toți doreau să vadă cît mai repede monstrul în atitudinea-i naturală, spăimîntătoare.
Într-o săptămînă terminară. Scheletul tiranozaurului, instalat pe o platformă scundă de stejar, neagră și lucioasă, ca un capac de pian, se înălța acum semeț. Labele posterioare, ca ale unei gigantice păsări de pradă, încremeniseră schițînd un pas, coada lungă, desfășurată șerpuia pînă departe în spate. Craniul enorm încremenise la o înălțime de peste 5 metri. Botul, pe jumătate căscat, dezvelea ferăstrăul dinților rari și teribili.
Prin ferestrele înalte și boltite pătrundeau razele oblice ale soarelui scăpătat, așternînd reflexe roșiatice pe vitrinele de cristal și mistuindu-se apoi în bezna postamentelor lustruite.
Nikitin, rezemat de o vitrină, examina cu ochi critic, pentru ultima oară, scheletul, căutînd să descopere vreo greșeală neobservată ce ar fi contrazis legile severe ale anatomiei.
Nu, totul părea corect. Giganticul tiranozaur adus din cimitirul din deșert va fi accesibil acum miilor de vizitatori ai muzeului. Oamenii se apucară acum să instaleze carcasele pentru celelalte schelete ale dinozaurilor cu coarne și plăci — minunat rod al eforturilor expediției.
Razele reflectate de postamentul negru reamintiră pe loc paleontologului oglinda de bitum din munții Arkarlî… Da, firește, scheletul are poziția fantomei dinozaurului viu, care i se întipărise pentru totdeauna în minte, lucru care produce o impresie de firesc, desăvîrșit, ceea ce nu se poate spune despre reconstituirile din alte muzee.
„Dacă stimații mei colegi ar ști după ce m-am călăuzit! își zicea, ironic, Nikitin. Dar învingătorii nu sînt judecați.”
Și din nou se îndreptară gîndurile savantului, ca acul unei busole, spre umbra descifrată a trecutului. Năluca nu mai constituia o enigmă, fenomenul îi devenise clar. Dispăruse și încordarea pasionată a gîndirii, revolta rațiunii în fața tainei de nepătruns a naturii. Gîndirea redevenise calmă, rece și adîncă.
Savantul își dădea seama prea bine că pînă ce nu va demonstra întregii lumi existența reală a imaginilor luminoase din trecut, va trebui să lupte de unul singur. Probabil că nu va dispune nici de mijloace speciale și nici de timp liber, ci va fi nevoit să-și continue cercetările paralel cu munca lui de bază. Uriașă sarcină, peste puteri! Pînă și geologia e contra lui.
Procesele, care dau naștere rocilor sedimentare, adică stratificările care pot recepționa imaginile luminoase, numai arareori — foarte rar! — cunosc depuneri rapide de straturi consecutive. Cu atît mai rar la suprafață, spre deosebire de adîncul lacurilor și mărilor! Trebuie să găsească stratificări săvîrșite suficient de repede, ca lumina să nu fi alterat imaginea inițială. Pe urmă, condițiile trebuie să semene cît de cît acelora ale camerei obscure, pentru ca pe suprafața stratului să nu fi căzut o lumină dispersată, ci o imagine luminoasă. Și cîte imagini odată întipărite nu pot fi distruse de compactare, recristalizare sau de alte modificări chimice ale rocilor sedimentare!
Ce noroc îți trebuie ca să găsești într-un număr imens de stratificări tocmai acea suprafață care, ea singură din milioane de suprafețe asemănătoare, a păstrat o imagine a trecutului!
Oare adîncul timpurilor va rămîne veșnic fără grai pentru noi, inaccesibil nouă?
Ba nu, tocmai acest adînc infinit, fără fund, al trecutului, trebuie să-i vină în ajutor. Desigur, prilejul favorabil este foarte rar, poate unul singur într-un mileniu: dacă ar fi așa, n-ai avea nici o șansă să-l întîlnești. Dar au trecut milioane de milenii și, atunci, un milion de asemenea prilejuri reprezintă un număr complet admisibil pentru observații. Și unde mai pui că pămîntul e atît de mare, deci numărul crește de mai multe ori!
Teritoriul Uniunii Sovietice este de sute de milioane de kilometri pătrați, alcătuit din cele mai diferite roci, care s-au format în cele mai diferite condiții. Avînd de-a face cu noțiuni vaste, trebuie să renunțăm la cele înguste, făurite de experiența vieții… În căutarea trecutului. Patria mea e cu mine. Oare unde aș putea descoperi noi umbre ale trecutului, dacă nu pe întinderile ei de necuprins?
Și, zicîndu-și acestea, Nikitin simți că în el se redeșteaptă încrederea și setea de noi cercetări, de a se avînta din nou în luptă.
În primul rînd are nevoie de un aparat care să capteze lumina reflectată de un strat de rocă. Poate un aparat cu cameră, avînd un obiectiv cu luminozitate foarte mare și în același timp cu cîmp mare. Apoi, e foarte importantă determinarea justă a unghiului de reflecție… Poate, cu o prismă rotativă?
Nikitin intră grăbit în biroul său, fără să mai arunce vreo privire tiranozaurului.
— Nu, nu pe aici, tovarășe profesor, și colhoznicul bărbos, cu fața aspră, îl opri pe Nikitin, care pășea îngîndurat. Poteca asta urcă, or noi trebuie s-o luăm la stînga, spre rîpă.
— Mai e mult pînă la rîpele roșii? întrebă unul dintre cei ce-l însoțeau pe Nikitin.
— Apăi, pînă la rîu, devale, să tot fie un kilometru, pe urmă încă vreo 4 kilometri, de-a lungul malului. Și ghidul porni mai departe, cu un aer preocupat.
Cărarea se îngusta, șerpuind acum printre molizi uriași. Printre trunchiurile groase, verzi-cenușii, sub crengile de jos, încovoiate și acoperite de licheni, lucea, jos de tot, fundul văii, rîul, ca o puzderie de cioburi de oglindă. În văzduh plutea miros dulceag de rășină de molid, mai dulce decît al celuia de brad. Viroaga, înveșmîntată în anini, se întindea ca un coridor lung, ici-colo acoperit și așternut pe jos cu scoarțe groase, arămii, de frunze veștede. Frunzele ude se făceau din ce în ce mai negre. Sub pașii lor prinse a clipoci apa. Viroaga se terminase. Cercetătorii se găseau pe malul unui rîu repede și rece, care-și săpase albia printre maluri înalte și abrupte. La coturi și pe loc drept apa strălucea în soare; bulboanele, spălăcite, păreau mohorîte și reci. Mai încolo, la vreo cîțiva pași, se ridica malul rîpos, cărămiziu, de argilă, cu o cușmă de iarbă și buruieni pe creștet.
Micul grup ajunse la rîpe și muncitorii se apucară de treabă. Brațele lor vînjoase mînuiau de zor cazmalele și tîrnăcoapele. Bulgări mari de argilă se rostogoleau plescăind în rîu, ca nucile bătute. Oamenii înfipseră cu băgare de seamă pene, dezvelind suprafața lucioasă și netedă a unui strat de argilă. Stratul fiind puțin înclinat, Nikitin trebui să-și pună aparatul pe o platformă sus, deasupra. Terminîndu-și treaba, muncitorii plecară, ajutoarele savantului porniră cu undițele pe mal, în susul apei, pe cînd acesta rămase singur.
Orele treceau; Nikitin veghea lîngă aparat, închizîndu-și din cînd în cînd pentru cîteva clipe ochii obosiți. Era cu desăvîrșire calm, sigur că nici de data aceasta nu va avea succes. De cîte ori nu-și instalase aparatul, în fel de fel de locuri, rămînînd cu ochii ațintiți, într-o chinuitoare așteptare, la suprafața netedă și fără viață a vreunei pietre. De fiecare dată, emoția și înfrigurarea cu care aștepta o nouă descoperire se stingeau, speranța se spulbera, dar savantul își continua cu îndîrjire observațiile oricînd socotea locul potrivit. La fel și acum: aproape blazat, împins doar de obligația grea pe care și-o asumase, Nikitin pîndea cu aparatul stratul proaspăt dezvelit de argilă dură, purpurie. Soarele își schimba alene unghiul, molizii vînjoși își legănau vîrfurile, apa clipocea domol în rogoz. Deodată, în lumina uniformă apărură niște pete rare, întunecoase, care se conturau tot mai mult, răspîndindu-se pe întregul strat descoperit. Nikitin stabili incidența imaginii cu ajutorul unei prisme rotative și obținu, în sfîrșit, o vizibilitate clară.