Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de precauţie.
— Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmăreşti şi ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în aşezarea voastră, să vă urmărim şi să vă studiem şi noi.
Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deşi precauţia era mai importantă decât onestitatea.
— Dacă e adevărat că voi învăţaţi atât de puţine şi noi atât de multe, cum se face că vorbiţi şi Esenţiala şi portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră?
— Noi suntem mai isteţi. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate şi se răsuci pe şezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. Întoarce-te dincolo de gardul tău.
Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceştia viţele de merdona pentru a face acoperişuri. Libo îl văzu pe Pipo şi i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoţi fără să scoată o vorbă; ţinând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă.
Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă şi o luară de-a lungul dealului către Staţiunea zenadorilor, începu să plouă torenţial. Zenador? Privind placa mică de deasupra uşii, Pipo se gândi la înţelesul inscripţiei. Cuvântul XENOLOG era scris în Esenţială. Asta sunt eu, cel puţin pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de uşor de pronunţat în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în Esenţială. „Aşa se schimbă limbile”, medită Pipo. „Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile interstelare sunt prea lente şi se desfăşoară foarte rar. Esenţiala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecţie a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă Esenţiala va ajunge să se degradeze şi să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers.”
— Tată, îl întrerupse Libo.
Abia atunci îşi dădu seama că se oprise la zece metri de staţiune. „Tangente. Cele mai bune porţiuni ale vieţii mele intelectuale sunt tangenţiale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înţeleg ceva. Ştiinţa xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă.”
Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uşii. Imediat ce trecu pragul, ştiu cum îşi va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notiţele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo şi după ce vor fi mulţumiţi, Pipo va redacta un rezumat şi va permite computerelor să continue lucrul, introducând notiţele în fişiere şi transmiţându-le instantaneu prin ansiblu către xenologii din restul celor O Sută de Lumi. „Sunt mai mult de o mie de oameni de ştiinţă a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaştem şi, în afară de ceea ce pot descoperi sateliţii despre această specie arboricolă, toate informaţiile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenţie minimă. ”
Dar imediat ce intră în staţiune Pipo înţelese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă şi odihnitoare. Înăuntru îi aştepta Dona Cristã, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la şcoală de unul din copiii mai mici?
— Nu, nici vorbă, îl linişti Dona Cristã. Toţi copiii tăi îşi fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu şcoala şi să lucreze, chiar dacă e ucenic.
Libo nu-i răspunse. „O hotărâre cuminte”, socoti Pipo. Dona Cristã era o femeie înţeleaptă şi atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriţă a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minţii lui Cristos, şi-şi pierdea din frumuseţe când o vedea cum se înfuria în faţa ignoranţei şi a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenţi a căror ignoranţă şi prostie se topise sub focul dispreţului ei. „Libo, tăcerea e soluţia care îţi va prinde bine în situaţia asta.”
— N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristã. E vorba de Novinha.
Nu era nevoie să pronunţe numele de familie. Toată lumea o ştia pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârşise doar cu opt ani în urmă. Boala ameninţase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama şi tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto şi Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii şi tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înşişi. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei.
Pipo îşi aminti cu claritate de fetiţa Novinha, care stătea agăţată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană ţinea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agăţase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte şi, odată cu ele, şi sentimentele de atunci. Îşi aduse aminte că se întrebase: „Ce înţelege ea din toate astea? E înmormântarea părinţilor ei; a rămas singura supravieţuitoare din familie şi de jur împrejurul ei poate simţi uşurarea oamenilor acestei colonii. Aşa necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoştinţă pe care o arătăm părinţilor ei? Au luptat şi au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferinţă de dinaintea morţii lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim nepreţuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinţilor tăi, ca şi a fraţilor care au murit înainte. Cinci sute de morţi şi mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruţii acestei colonii în ultimele şase luni, şi toţi fuseseră stăpâniţi de spaimă, tristeţe şi disperare. Acum, când îţi mor părinţii, teama, tristeţea şi disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeaşi suferinţă. Ceea ce precumpăneşte acum în mintea noastră e simţământul că ne-am eliberat de durere”.
Privind-o, încercând să-şi imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-şi redeştepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de şapte ani, smulsă de vârtejul morţii care-i acoperise trupul cu excrescenţe canceroase şi ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle şi să se descompună; un nou membru, nici braţ, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare şi cap, dezgolindu-i oasele; corpul ei scump şi frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înţeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo îşi aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărţită cu alte cinci victime. Aşa cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soţie şi de restul copiilor, simţise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Ştia că durerea lui era a tuturor, că pierzându-şi fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere şi asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăţa. Aşa se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public.