— Ce bine e să stai jos, spuse Ender. Vă mulţumesc pentru ospitalitate. Numele meu e Andrew Wiggin. I-am cunoscut pe Olhado şi pe Quara, şi pe Grego, bineînţeles, şi suntem buni amici.
Fata cea mare se şterse de şorţ, ca şi cum ar fi avut intenţia de a-i întinde mâna în semn de salut, dar renunţă.
— Numele meu e Ela Ribeira. Ela e o prescurtare de la Elanora.
— Mă bucur să te cunosc. Văd că eşti ocupată cu pregătirea mesei.
— Da, foarte ocupată. Cred c-ar fi mai bine să vii mâine.
— A, du-te şi termină-ţi treaba. Nu mă supăr dacă o să aştept puţin.
Un alt băiat, mai mare decât Olhado dar mai mic decât Ela, dădu buzna în cameră.
— N-ai auzit ce-a spus sora mea? Nu eşti dorit în casa asta!
— Mă copleşiţi cu amabilitatea voastră, spuse Ender. Numai că eu am venit să vorbesc cu mama voastră şi o aştept până se întoarce de la lucru.
Când aduse vorba de mama lor, se văzură reduşi la tăcere.
— Presupun că e la muncă. Dacă ar fi fost aici, cred că toate întâmplările astea curioase ar fi înfuriat-o serios.
Auzind acestea, Olhado schiţă un zâmbet, dar băiatul mai mare se încruntă, iar pe chipul Elei apăru o expresie înciudată şi îndurerată.
— De ce vrei s-o vezi pe ea? întrebă Ela.
— Adevărul e că vreau să vă cunosc pe toţi. Zâmbi către băiatul mai mare: Tu trebuie că eşti Estevão Rei Ribeira, botezat după Sfântul Ştefan Martirul, cel care l-a văzut pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
— Ce ştii tu despre astfel de lucruri, ateule?!
— După câte ţin eu minte, Sfântul Pavel era prin preajmă şi ţinea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan. Sigur că pe vremea aceea nu era credincios. De fapt, cred că era considerat cel mai groaznic duşman al Bisericii. Şi totuşi, mai târziu s-a căit, adevărat? Aşa că te sfătuiesc să vezi în mine nu un vrăjmaş al lui Dumnezeu, ci un apostol care încă nu a fost oprit pe drumul spre Damasc.
Săvârşitorul zâmbi.
Băiatul îl fixă cu privirea şi rămase cu buzele strânse.
— Tu nu eşti Sfântul Pavel.
— Dimpotrivă, spuse Săvârşitorul. Sunt apostolul purceluşilor.
— Pe ei n-o să-i vezi niciodată. N-o să te lase Miro.
— Poate c-o să-l las, se auzi vocea lui Miro, aflat în pragul uşii.
Ceilalţi se întoarseră imediat şi-l văzură păşind înăuntru. Miro era tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Dar chipul şi întreaga lui statură păreau încărcate de răspunderi şi suferinţe care atârnau mult prea greu pentru vârsta lui. Ender observă cum îi făcură loc ceilalţi. Nu se trăgeau din calea lui aşa cum se retrag oamenii din faţa cuiva de care se tem. Mai curând se putea spune că se orientau faţă de el, descriind parabole în jurul lui, de parcă ar fi fost centrul de greutate din acea încăpere şi toate celelalte lucruri se mişcau datorită forţei pe care o radia prezenţa lui.
Miro păşi până în mijlocul încăperii şi se opri în faţa Săvârşitorului. Privi, totuşi, şi către prizonierul acestuia.
— Dă-i drumul, spuse Miro cu o voce îngheţată.
Ela îl atinse uşor pe braţ.
— Miro, Grego a încercat să-l înjunghie.
Dar tonul ei părea să adauge: „Nu-i nimic, fii calm, Grego nu e în primejdie, iar omul acesta nu ne e duşman”. Săvârşitorul auzi toate acestea şi avu impresia că şi Miro le auzise.
— Grego, ţi-am spus eu că într-o bună zi o să te legi de cineva căruia n-o să-i fie frică de tine, zise Miro.
Văzând că un aliat de-al său îi devenise dintr-o dată duşman, Grego începu să plângă:
— Mă omoară, mă omoară.
Miro îl privi cu răceală pe Ender. Poate că Ela avea încredere în Vorbitor, dar el era deocamdată bănuitor.
— Îl fac să sufere, recunoscu Ender. Descoperise că cea mai bună cale de a câştiga încrederea oamenilor era să le spună adevărul. De fiecare dată când se zbate să scape îl fac să-şi aducă aminte că e prizonierul meu. Şi încă nu s-a obişnuit cu gândul ăsta.
Ender înfruntă privirea lui Miro şi acesta înţelese cererea nerostită. Nici nu mai insistă ca Grego să fie eliberat.
— Greguinho, nu te pot scoate din beleaua asta.
— Şi-l laşi să-l ţină? întrebă Estevăo.
Miro făcu un gest către Estevão şi se adresă lui Ender ca şi cum şi-ar fi cerut scuze.
— Toată lumea îi zice Quim. Porecla fusese pronunţată ca şi „rege” în Esenţială. Asta fiindcă al doilea nume al lui e Rei, dar acum a ajuns să-şi închipuie că domneşte prin drept divin.
— Ticălosule, îi azvârli Quim peste umăr şi ieşi din cameră.
În acelaşi timp, ceilalţi se aşezară ca să stea de vorbă. Miro hotărâse să-l accepte pe străin, măcar temporar; prin urmare, puteau cu toţii să facă uitată pentru o vreme atitudinea bănuitoare. Olhado se aşeză pe podea. Quara se cocoţă la loc în pat. Ela se rezemă cu spatele de perete. Miro îşi luă un scaun şi se aşeză în faţa Săvârşitorului.
— De ce-ai venit în casa asta? întrebă Miro.
După cum pusese întrebarea, Săvârşitorul înţelese imediat că el, ca şi Ela de altfel, nu destăinuise nimănui faptul că solicitase un Vorbitor, astfel că nici unul dintre ei nu ştia că celălalt aştepta sosirea Vorbitorului. Şi, de fapt, aproape sigur nu se aşteptaseră ca el să sosească atât de curând.
— Ca să discut cu mama voastră.
Uşurarea lui Miro era aproape vizibilă, deşi nu făcu vreun gest prin care să se trădeze.
— E la muncă, se grăbi el să spună. Lucrează până târziu. Încearcă să creeze o specie de cartof care să reziste ierburilor de aici.
— Cum ar fi ştirul?
Zâmbi larg.
— Ai auzit deja despre asta? Nu, nu vrem ca el să fie un concurent chiar atât de puternic. Dar resursele de hrană de aici sunt cam limitate şi nu ne-ar strica o completare. Pe de altă parte, ştirul nu fermentează ca să se transforme într-o băutură bună. Minerii şi fermierii au creat deja un mit din vodcă, pe care o socotesc regina alcoolurilor obţinute prin distilare.
Zâmbetul lui Miro înflori la fel ca o rază de soare care, pătrunde într-o peşteră profitând de o crăpătură. Ender simţi cum slăbeşte încordarea lor. Quara îşi legăna un picior încoace şi încolo, ca o fetiţă fără griji. Aşa cum stătea cu ochii pe jumătate închişi, astfel că luciul lor metalic nu ieşea atât de monstruos în evidenţă, Olhado avea întipărită pe faţă o expresie de fericire nătângă. Prin zâmbetul generos al Elei, buna dispoziţie a lui Miro era răsplătită peste aşteptări. Până şi Grego se calmase şi încetase să se mai zbată pentru a scăpa din strânsoarea braţelor lui Ender.
Apoi, căldura neaşteptată pe care o simţi în poală îl lămuri pe Săvârşitor că Grego nu avea încă de gând să renunţe la luptă. Prin autoeducaţie, Săvârşitorul se obişnuise să nu răspundă impulsiv la acţiunile duşmanului, ci să hotărască în mod conştient când e momentul să dea frâu liber reflexelor. Şuvoiul de urină slobozit de Grego nu-l făcu decât să tresară imperceptibil. Ştia la ce se aşteptase Grego: după o exclamaţie furioasă, Săvârşitorul ar fi trebuit să-l arunce dezgustat de pe genunchi. Iar atunci Grego ar fi fost liber — un adevărat triumf pentru el. Săvârşitorul nu-i dădu satisfacţia victoriei.