Cu toate acestea, era evident că Ela ştia să citească expresia de pe chipul lui Grego. Făcu ochii mari şi apoi dădu să pornească furioasă spre băiat.
— Grego, nemernic mic…
Săvârşitorul clipi din ochi către ea şi zâmbi, făcând-o să se oprească locului.
— Grego mi-a făcut un mic dar. E singurul lucru pe care mi-l poate oferi; l-a făcut el însuşi, iar prin asta e nepreţuit. Ţin atât de mult la el încât îmi vine a crede că n-o să-i mai dau drumul în veci.
Grego mârâi şi se zbătu din nou cu sălbăticie ca să se elibereze.
— De ce-ai făcut asta? întrebă Ela.
— Aşteaptă ca Grego să se poarte ca o fiinţă umană, o lămuri Miro. Asta cere efort, dar până acum nimeni altul nu s-a deranjat să încerce.
— Eu am încercat, spuse Ela.
— Ela e singura de aici care ne învaţă să ne purtăm omeneşte, spuse Olhado care încă şedea pe podea.
— Să nu-i spuneţi nimic ticălosului despre familia noastră! strigă Quim din cealaltă cameră.
Săvârşitorul dădu din cap cu un aer grav, ca şi cum tânărul Quim ar fi venit cu o propunere de o ţinută intelectuală impecabilă. Miro chicoti, iar Ela îşi rostogoli ochii şi se aşeză pe pat alături de Quara.
— Nu suntem o familie prea fericită, constată Miro.
— Înţeleg, spuse Săvârşitorul. După moartea atât de recentă a tatălui vostru…
Miro zâmbi răutăcios. Olhado vorbi din nou:
— Cu tata atât de recent în viaţă, vrei să spui.
Ela şi Miro aprobau fără rezerve acest sentiment. Dar Quim strigă din nou:
— Nu-i spuneţi nimic!
— S-a purtat rău cu voi? întrebă Săvârşitorul. Nu se mişcă, deşi urina începuse să se răcească şi să miroasă.
— Nu ne-a bătut, dacă la asta te referi, răspunse Ela.
Dar Miro socoti că lucrurile merseseră prea departe.
— Quim are dreptate. Treaba asta ne priveşte numai pe noi.
— Ba nu, îl contrazise Ela. E şi treaba lui.
— Cum vine asta?
— Fiindcă a venit să mărturisească moartea tatei, spuse Ela.
— Moartea tatei?! făcu Olhado. Chupa pedras! Tata a murit abia acum trei săptămâni!
— Eram în drum pentru a mărturisi altă moarte, explică Săvârşitorul. Dar cineva a chemat un Vorbitor pentru moartea tatălui vostru, aşa că voi mărturisi şi pentru el.
— Împotriva lui, interveni Ela.
— Pentru el, întări Ender.
— Te-am adus aici pentru a rosti adevărul, spuse ea cu amărăciune, şi tot adevărul despre tata se îndreaptă împotriva lui.
Tăcerea coborî apăsătoare, făcându-i să rămână împietriţi până când apăru Quim. O privea doar pe Ela.
— Deci tu l-ai chemat, spuse el în şoaptă. Tu.
— Ca să rostească adevărul! răspunse Ela. Era vădit că acuzaţia o rănea; Quim nu trebui să mai adauge că, aducându-i pe acest necredincios să dezvăluie tuturor ceea ce rămăsese ascuns atâta vreme, Ela îşi trădase familia şi biserica. Toată lumea din Milagre e foarte bună şi înţelegătoare, spuse ea. Profesorii noştri trec cu vederea lucrurile minore, cum ar fi furtişagurile lui Grego şi tăcerea Quarei. Nimeni nu s-a supărat că n-a scos o vorbă la şcoală, nimeni! Se prefac toţi că suntem copii obişnuiţi, nepoţii lui Os Venerados, şi atât de străluciţi, nu-i aşa, dacă avem un zenador şi doi biologi în familie! Asta înseamnă prestigiu. Se făceau că nu văd când tata se îmbăta crunt, devenea furios şi, venind acasă, o bătea pe mama de nici nu mai putea să meargă!
— Ţine-ţi gura! strigă Quim.
— Ela, interveni şi Miro.
— Iar tu, Miro, atunci când tata răcnea la tine, spunându-ţi lucruri îngrozitoare până nu mai puteai răbda şi fugeai de acasă, alergai împleticit pentru că nici măcar nu puteai să vezi…
— N-ai dreptul să-i spui toate astea, zise Quim.
Olhado sări în picioare şi, rămas în mijlocul camerei, se întoarse privindu-i pe rând cu ochii lui inumani.
— De ce vreţi să tăinuiţi totul în continuare? întrebă el moale.
— Ce te doare pe tine? întrebă Quim. Ţie nu ţi-a făcut niciodată nimic. Tu îţi debranşai ochii şi rămâneai cu căştile pe urechi, ascultând batuque sau Bach sau cine ştie ce…
— Îmi debranşam ochii? N-am făcut-o niciodată.
Se răsuci grăbit şi păşi spre terminalul care era în colţul cel mai îndepărtat faţă de uşă. Cu câteva mişcări iuţi activă terminalul, apoi apucă un cablu de conectare a interfeţei şi îl fixă în priza din ochiul drept Era o simplă conectare la computer, dar ea trezi în mintea Săvârşitorului înfiorătoarea imagine a unui uriaş din al cărui ochi sfârtecat se scurgea un lichid, în timp ce Ender pătrundea tot mai adânc, ajungând până la creier şi făcându-l să se prăbuşească mort la pământ. Pentru o clipă simţi că îngheaţă, dar imediat îşi dădu seama că amintirea nu era reală, ea îi rămăsese întipărită în timpul unui joc pe care-l exersase la Şcoala de Luptă. Asta se întâmplase cu trei mii de ani în urmă, însă pentru el trecuseră doar douăzeci şi cinci de ani, o perioadă prea scurtă pentru ca amintirea să-şi piardă din forţă. Amintirile şi visele lui despre moartea uriaşului erau acelea pe care Gândacii le extrăseseră din mintea lui şi le transformaseră într-un semnal lăsat anume pentru el; ele îl conduseseră până la gogoaşa mătcii.
Dar acum vocea lui Jane îl readuse la realitate. Ea îi şopti prin nestemată:
— Dacă ţi-e totuna, în timp ce ochiul e legat de computer o să extrag tot ce a memorat.
Apoi deasupra terminalului apăru o scenă. Nu era holografică, imaginea era în schimb ca un basorelief, aşa cum o percepe un singur observator. Se petrecea în aceeaşi cameră în care se aflau acum, văzută de pe locul în care stătuse Olhado cu câteva momente mai devreme — părea să fie locul lui preferat. În mijlocul camerei se găsea un bărbat solid, puternic şi violent, vânturându-şi mâinile prin aer în timp ce-i arunca vorbe grele lui Miro care stătea ca mut, cu capul plecat, privindu-şi tatăl fără să dea semne de furie. Nu se auzea nici un sunet, era doar o înregistrare vizuală.
— Ai uitat? şopti Olhado. Ai uitat cum era?
În scena de pe terminal, Miro se întoarse într-un târziu şi plecă; Marcão îl urmări până la uşă şi continuă să răcnească. Apoi se întoarse în cameră si rămase pe loc, gâfâind ca un animal extenuat de urmărirea vânatului. În imagine, Grego alergă către tatăl lui şi i se agăţă de picior, strigând şi el către uşă, iar chipul lui arăta fără tăgadă că se făcea ecoul cuvintelor cumplite adresate lui Miro. Marcão desprinse mâinile copilului din jurul piciorului şi păşi cu hotărâre în camera cealaltă.
— Nu am sunet, spuse Olhado. Dar încă poţi să auzi, nu?
Ender îl simţi pe Grego tremurându-i pe genunchi.
— Uite, o lovitura, un zgomot puternic — ea cade pe podea, simţi în carnea ta cum se loveşte trupul ei de beton?
— Taci, Olhado, îl rugă Miro.
Scena memorată de computer se încheie.