— Nu-mi vine să cred că ai păstrat imaginile acelea, spuse Ela.
Fără să facă nici un efort să se ascundă, Quim plângea.
— Eu l-am ucis, murmură el. L-am ucis, ucis, ucis.
— Ce tot vorbeşti acolo? răbufni Miro exasperat. Suferea de o boală neiertătoare, era congenitală.
— M-am rugat sa moară! urlă Quim. Chipul îi era împurpurat de mânie sălbatică, iar lacrimile, mucii şi scuipatul se amestecaseră în jurul buzelor sale. M-am rugat Fecioarei, m-am rugat la Isus, m-am rugat la Bunicul şi Bunica, am spus că o să merg în iad dacă el o să moară, iar ei au făcut-o şi acum o să ajung acolo şi nu-mi pare rău! Dumnezeu să mă ierte, dar mă bucur! Suspinând şi abia ţinându-se pe picioare, ieşi din cameră. Se auzi bubuitul unei uşi trântite.
— Ei bine, iată o nouă minune adeverită care e pusă pe seama lui Os Venerados, spuse Miro. Sfinţenia este asigurată.
— Ţine-ţi gura! se răsti Olhado.
— Şi el e acela care ne spunea mereu că Isus voia ca noi să-l iertăm pe nenorocit, adăugă Miro.
Aflat încă pe genunchii lui Ender, Grego începu să tremure atât de nestăpânit încât Săvârşitorul se îngrijoră. Îşi dădu seama că Grego şopteşte ceva. Ela observă înaintea celorlalţi suferinţa lui Grego şi îngenunche în faţa băiatului.
— Plânge. Nu l-am văzut niciodată bocind astfel…
— Tăticu’, tăticu’, tăticule, şoptea Grego. Tremurăturile se transformară în scuturături puternice, aproape convulsive prin violenţa lor.
— Se teme de tata? întrebă Olhado. Chipul lui trăda o profundă îngrijorare pentru starea lui Grego. Spre uşurarea Săvârşitorului, feţele tuturor erau îndurerate. Deci în familia asta exista şi iubire, nu numai solidaritate între cei siliţi să trăiască atâţia ani sub apăsarea unui tiran.
— Tăticul tău nu mai e, spuse Miro mângâietor. Acum nu trebuie să te mai temi.
Ender clătină din cap.
— Miro, începu el, nu ai văzut memoria lui Olhado? Copiii nu-şi judecă taţii, ci îi iubesc. Grego s-a străduit din răsputeri să semene cu Marcão Ribeira. S-ar putea ca voi, restul copiilor, să vă fi bucurat să-l vedeţi mort, dar pentru Grego a fost sfârşitul lumii.
La asta nu se gândise nici unul dintre ei. Chiar şi acum ideea li se părea dezgustătoare; Săvârşitorul îi văzu cum se cutremură de groază. Şi totuşi ştiau că acesta era adevărul. Acum însă, când Săvârşitorul le-o spusese atât de răspicat, înţelegeau că aşa stăteau lucrurile.
— Deus nos perdos, murmură Ela. Dumnezeu să ne ierte.
Ela întinse mâinile ca să-l ia pe Grego. El o respinse. În schimb, făcu aşa cum anticipase Săvârşitorul, şi tocmai de aceea era pregătit pentru ce avea să se întâmple. Întrucât strânsoarea mai slăbise, Grego se întoarse, îşi azvârli braţele în jurul gâtului Săvârşitorului şi porni să plângă amar, cu hohote de nestăvilit.
Ender le vorbi calm celorlalţi, care urmăreau neputincioşi scena.
— Cum ar fi putut să-şi arate suferinţa faţă de voi, când ştia cât îi urâţi?
— Noi nu l-am urât niciodată pe Grego, spuse Olhado.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, constată Miro. Ştiam că suferă mai mult decât noi, dar niciodată nu m-am gândit că…
— Nu vă căutaţi vină, spuse Săvârşitorul. Doar un străin poate vedea şi înţelege asemenea lucruri.
O auzi pe Jane şoptindu-i la ureche: „Mereu mă uimeşti, Andrew, cu felul în care transformi oamenii în plasmă”.
Săvârşitorul nu-i putea răspunde pentru că ea oricum nu l-ar fi crezut. Nu el plănuise desfăşurarea lucrurilor, ci improvizase din mers. De unde să ştie că Olhado va avea o înregistrare ca dovadă a sălbăticiei lui Marcão faţă de familie? Singura intuiţie autentică fusese în ceea ce-l privea pe Grego, dar până şi acesta în mod instinctiv; simţise că el căuta cu disperare pe cineva care să-şi exercite autoritatea asupra lui, o persoană care să-i fie ca un tată. Şi tocmai fiindcă propriul său tată fusese crud, Grego percepea doar cruzimea ca pe o dovadă de dragoste şi tărie. Lacrimile lui, care acum udau gâtul Săvârşitorului, erau la fel de fierbinţi ca şi urina care îi scăldase genunchii mai devreme.
Intuise ce va face Grego, însă Quara reuşi să-l ia prin surprindere. Pe când ceilalţi îl priveau pe Grego plângând tăcut, ea se ridică de pe pat şi merse ţintă spre Săvârşitor. Îl fulgeră printre gene cu o privire furioasă.
— Duhneşti! spuse ea cu hotărâre în glas. Apoi ieşi mândră din cameră şi plecă spre partea din spate a casei.
Miro reuşi cu greu să-şi stăpânească râsul, iar Ela zâmbi. Săvârşitorul ridică din sprâncene de parcă ar fi vrut să spună: „Chiar şi când câştigi pierzi ceva”.
Olhado păru să audă cuvintele nerostite. De pe scaunul lui de lângă terminal, băiatul cu ochi metalici spuse încet:
— Şi tu câştigi alături de ea. E singura vorbă pe care a rostit-o în afara familiei în ultimele luni.
„Dar eu nu-s din afara familiei”, spuse Săvârşitorul în gând. „N-aţi observat? Acum fac parte din familie, fie că vă place, fie că nu. Fie că-mi place, fie că nu.”
După o vreme, Grego încetă să mai suspine. Adormise. Săvârşitorul îl duse în braţe până la pat; Quara dormea deja în celălalt pat din cameră. Ela îl ajută pe Săvârşitor să-l dezbrace pe Grego de pantalonii îmbibaţi de urină şi să-l îmbrace cu ceva uşor şi larg. Săvârşitorul avea mâini pricepute şi blânde, iar Grego nu se trezi.
Când se întoarse în camera din faţă, Miro îl măsură pe Săvârşitor cu un ochi cinic.
— Ei bine, Vorbitorule, ai de ales. Pantalonii mei sunt prea strâmţi şi scurţi între picioare, iar ai tatei ţi-ar cădea în vine.
Lui Ender îi trebui doar o clipă ca să-şi aducă aminte. Urina se uscase de mult.
— Nu-ţi face griji, îl linişti el. Mă pot schimba când ajung acasă.
— Mama n-o să sosească decât peste vreo oră. Doar ai venit să vorbeşti cu ea, nu? Până atunci poţi să-ţi cureţi pantalonii.
— Atunci dă-mi-i pe-ai tăi, spuse Săvârşitorul. Îmi asum riscul să pocnească pe mine.
Capitolul 8
DONA IVANOVA
Asta înseamnă să te autoamăgeşti toată viaţa. Treci dincolo şi descoperi ceva, un element vital, şi când te întorci la staţiune scrii un raport golit de orice conţinut, care nu cuprinde nimic din ce ai deprins prin contaminare culturală.
Eşti prea tânăr ca să înţelegi ce tortură reprezintă asta. Eu şi tata am început să procedăm astfel fiindcă n-am mai suportat să tăinuim cunoştinţele noastre faţă de purceluşi. Ca şi mine, de altfel, vei descoperi că e la fel de dureros să ascunzi cunoştinţe faţă de colegii noştri, oamenii de ştiinţă. Când îi vezi zbătându-se să găsească răspuns la o întrebare şi ştii că deţii informaţia care ar putea să-i scoată lesne din punctul mort în care au ajuns, când îi vezi ajungând atât de aproape de adevăr şi apoi, din cauza absenţei informaţiilor pe care le ai tu, bătând în retragere, lăsând deoparte concluziile corecte şi căzând din nou în greşeală, nu ai fi om dacă nu ai avea un sentiment de neţărmurită suferinţă.
Trebuie să vă reamintiţi mereu: asta e legea lor, calea pe care au ales-o. Ei sunt aceia care au înălţat zidul între ei înşişi şi adevăr şi nu ne-am alege decât cu pedeapsa dacă le-am spune cât de uşor şi definitiv a fost trecută această oprelişte. Căci pentru fiecare om de ştiinţă framling care tânjeşte după adevăr există alţi zece descabecados (descreieraţi) fără de minte care dispreţuiesc cunoaşterea, care niciodată nu concep o ipoteză nouă, a căror muncă se limitează la studierea scrierilor unor adevăraţi oameni de ştiinţă cu scopul de a vâna erori neînsemnate, contradicţii sau devieri de la metodă. Aceste lipitori vor citi cu lupa orice raport pe care-l faci şi, dacă eşti neglijent o singură dată, sigur te vor prinde.