Asta înseamnă că nici măcar nu poţi menţiona un purceluş al cărui nume e derivat din contaminarea culturală: „Ceşti” le va sugera că i-am învăţat olăritul rudimentar, „Calendar” şi, „Secerătorul” vor sări în ochi. Şi nici Dumnezeu însuşi nu ne-ar mai salva dacă ar afla de numele de „Săgeată”.
Novinha zăbovea în Staţiunea Biologilor, cu toate că-şi terminase activitatea propriu-zisă de mai bine de o oră. Plantelor de cartofi clonaţi le mergea de minune în soluţiile nutritive; acum mai avea de făcut doar observaţiile zilnice pentru a vedea care dintre modificările genetice va produce plantele cele mai rezistente şi cu rădăcina cea mai viguroasă.
„Dacă nu mai am nimic de făcut, de ce nu mă duc acasă?” La întrebarea asta nu avea răspuns. Copiii aveau nevoie de ea, era limpede; nu le făcea nici un serviciu plecând dimineaţa în zori şi întorcându-se acasă după ce mai toţi erau adormiţi. Şi chiar şi acum, ştiind că ar trebui să plece, stătea privind lung obiectele din laborator fără să vadă ceva, fără să facă ceva, fără să fie ceva.
Socoti că era momentul să pornească spre casă şi nu reuşi să priceapă de ce nu simţea nici o bucurie la gândul acesta. „La urma urmei”, ţinu să-şi reîmprospăteze memoria, „Marcão e mort. A murit acum trei săptămâni. Nici o zi în plus sau în minus. A făcut tot ce trebuia şi eu am făcut tot ce a vrut el, dar toate motivaţiile noastre îşi dăduseră duhul cu patru ani înainte ca el să putrezească definitiv. În această perioadă n-am trăit măcar o clipă de iubire împreună, dar nici nu m-am gândit vreodată să-l părăsesc.” Divorţul ar fi fost imposibil, însă separarea ar fi fost suficientă pentru a pune capăt bătăilor. Chiar şi acum îi mai înţepenea şoldul şi uneori o durea, asta de la ultima confruntare, când el o azvârlise pe podeaua de beton. „Ce amintiri încântătoare ai lăsat în urmă, Cão, câine de soţ ce mi-ai fost!”
Durerea din şold o săgetă exact în clipa în care se gândi la ea. Dădu din cap, parcă satisfăcută. „Exact ceea ce merit, şi are să-mi pară rău când o să-mi treacă.”
Se ridică şi păşi fără să şchioapete deloc, chiar dacă durerea era mai mult decât suficientă ca s-o silească să-şi forţeze şoldul. „N-o să mă cocoloşesc, n-o să mă menajez deloc. O merit cu vârf şi îndesat.”
Ieşi pe uşă şi o închise în urma ei. Imediat după aceea, computerul stinse toate luminile, mai puţin cele necesare diferitelor plante aflate în fază de fotosinteză forţată. Îşi iubea plantele, micile ei fiare, cu o înfocare uimitoare. „Creşteţi”, striga ea către ele zi şi noapte, „creşteţi şi vă înmulţiţi.” Suferea pentru cele care nu reuşeau şi le smulgea din cultură numai atunci când era clar că nu mai aveau nici o şansă. Acum, în timp ce se îndepărta de staţiune, încă putea să audă muzica lor subconştientă, ţipetele celulelor microscopice care creşteau, se divizau şi se dezvoltau în structuri tot mai complicate. Pleca dinspre lumină spre beznă, dinspre viaţă spre moarte, şi suferinţa sufletească se adâncea într-o perfectă sincronizare cu umflarea încheieturilor.
Când ajunse pe coama dealului şi se apropie de casă, văzu crâmpeie de lumină ce răzbăteau prin ferestre. Camera Quarei şi a lui Grego era cufundată în întuneric; nu va trebui să suporte acuzaţiile lor neiertătoare, tăcerea Quarei şi răutatea sălbatică şi îndărătnică a lui Grego. Dar erau prea multe lumini aprinse, chiar şi în propria ei cameră, şi în camera din faţă. Se întâmpla ceva neobişnuit, iar ei nu-i plăceau lucrurile neobişnuite.
Olhado stătea în camera de zi, ca de obicei, cu căştile pe urechi; în seara aceasta, totuşi, avea mufa de interfaţă cuplată la ochi. Bineînţeles că extrăgea din computer vechi amintiri vizuale sau probabil că le încărca pe cele pe care le purtase cu el. Ca şi în alte asemenea momente, ar fi vrut să-şi poată descărca mintea de amintirile vizuale şi să-şi cureţe memoria de ele, pentru a le putea înlocui cu altele, mai plăcute. Amintirea cadavrului lui Pipo era printre cele de care s-ar debarasa bucuroasă, pentru a o înlocui cu vreuna dintre zilele minunate şi strălucitoare când se aflau toţi trei în Staţiunea zenadorilor. Şi trupul lui Libo înfăşurat în pânză, carnea lui dulce ţinută laolaltă doar de ţesătură; ar prefera să aibă alte amintiri despre trupul lui, atingerea buzelor, expresivitatea palmelor lui. Dar amintirile plăcute au fugit, îngropate prea adânc în durere. Zilele acelea frumoase, pe toate le-am furat, iar ele mi-au fost răpite şi înlocuite cu ceea ce meritam.
Olhado se întoarse cu faţa spre ea, iar cablul de legătură pornit din ochi îi produse o impresie dezgustătoare. Nu reuşi să-şi reţină tresărirea, ruşinea. „Îmi pare rău”, spuse ea în gând. „Fără îndoială că ai fi avut ochi dacă aveai altă mamă. Lauro, te-ai născut pentru a fi cel mai bun, cel mai sănătos, cel mai întreg dintre copiii mei, dar bineînţeles că nimic zămislit de pântecul meu nu putea rămâne intact prea multă vreme.”
Nu spuse nimic din toate acestea, desigur, aşa cum nici Olhado nu-i adresă vreo vorbă. Se întoarse pentru a merge în camera ei, să vadă de ce era lumina aprinsă.
— Mamă, începu Olhado.
Îşi scosese căştile şi deconecta cablul din ochi.
— Da?
— Avem un oaspete, spuse el. Vorbitorul.
Simţi că îngheaţă. „Nu în seara asta”, strigă ea fără cuvinte. Ştia, totuşi, că nu va voi să-l vadă nici mâine, nici poimâine, niciodată.
— Pantalonii îi sunt curaţi acum şi s-a dus în camera ta ca să şi-i schimbe. Sper că nu te superi.
Ela apăru din bucătărie.
— Ai venit, spuse ea. Am pregătit nişte cafezinhos, am una şi pentru tine.
— O să aştept afară până pleacă, spuse Novinha.
Ela şi Olhado se uitară unul la altul. Novinha înţelese pe dată că o priveau ca pe o problemă ce trebuia rezolvată; că ei aprobau ceea ce voia să facă aici Vorbitorul. „Ei, aflaţi că sunt o şaradă pe care nu voi o veţi dezlega.”
— Mamă, nu e aşa cum a zis episcopul, spuse Olhado. E bun.
Novinha îi răspunse cu un sarcasm usturător:
— De când ai devenit tu expert în bine şi rău?
Ela şi Olhado schimbară din nou priviri. Ştia ce gândeau. „Ei, asta-i, dragi copii, nu puteţi. Sunt de neconvins, aşa cum şi Libo a descoperit asta zi de zi. N-a reuşit să-mi smulgă secretul. Nu e vina mea că a murit.”
Dar Ela şi Olhado reuşiseră să o facă să se răzgândească. În loc să plece de acasă, Novinha se retrase în bucătărie, trecând pe lângă Ela, rămasă în cadrul uşii, dar fără să o atingă. Ceştile minuscule erau aranjate într-un cerc delicat pe masă, iar ceainicul aburind la mijloc. Se aşeză şi-şi puse braţele pe tăblie. „Deci Vorbitorul se află aici şi a făcut primul drum la ea. Dar unde să se ducă? E greşeala mea că a sosit, nu? Încă o persoană căreia i-am tulburat viaţa, aşa cum am distrus-o pe-a copiilor mei, pe-a lui Marcão, Libo, Pipo şi pe-a mea.”