O mână puternică, masculină şi totuşi fină, trecu peste umărul ei, apucă ceainicul, şi prin gâtul delicat şi graţios curse un firicel de cafea fierbinte în ceştile mici de cafezinho.
— Posso derramar? spuse el. Ce întrebare neroadă, de vreme ce turna deja. Vocea lui era însă tandră, pronunţia portugheză îndulcită de suave inflexiuni castiliene. Deci spaniol?
— Desculpa-me, şopti ea. Iartă-mă. Trouxe o senhor tantos quilome-tros…
— Dona Ivanova, zborul interstelar nu se măsoară în kilometri. Îl măsurăm în ani. Cuvintele lui păreau o acuzaţie, dar vocea era melancolică, ba chiar indulgentă şi mângâietoare. „M-aş putea lăsa sedusă de vocea asta. Glasul acesta minte.”
— Dacă aş putea anula călătoria ca să-ţi înapoiez cei douăzeci şi doi de ani, aş face-o. Am greşit chemându-te. Îmi pare rău. Glasul îi părea şters, neconvingător. De vreme ce întreaga ei viaţă era o minciună, până şi scuzele sunau fals.
— Deocamdată nu simt scurgerea timpului, spuse Vorbitorul. Rămase în spatele ei, astfel că Novinha încă nu-i văzuse chipul. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când m-am despărţit de sora mea. E singura rudă în viaţă. Fiica ei nu se născuse la plecarea mea, iar acum o fi terminat colegiul, s-o fi măritat şi probabil că are chiar copii. N-o voi cunoaşte. În schimb, i-am cunoscut pe copiii tăi, Dona Ivanova.
Ea ridică ceaşca şi o goli dintr-o înghiţitură, cu toate că-şi arse limba şi gâtlejul, iar stomacul i se revoltă.
— Îţi închipui că-i cunoşti doar după câteva ore petrecute cu ei?
— Mai bine decât tine, Dona Ivanova.
Novinha o auzi pe Ela scoţând o exclamaţie mută faţă de îndrăzneala Vorbitorului. Şi, cu toate că era posibil ca vorbele lui să exprime adevărul, o înfuria că tocmai un străin îi spunea aşa ceva. Se întoarse ca să-l vadă, să-l fulgere cu privirea, dar el se mişcase, nu mai era în spatele ei. Se uită în partea cealaltă şi, în cele din urmă, se ridică în picioare, căutându-l din ochi, dar el ieşise din cameră. Ela stătea tot în uşă, privind intrigată.
— Întoarce-te! spuse Novinha. Nu se poate să-mi vorbeşti astfel şi să-mi întorci spatele!
Dar el nu-i răspunse. Novinha auzi în schimb un zvon de râsete potolite venind dinspre partea din spate a casei. Plecă în căutarea sursei zgomotului. Trecu prin camere până ajunse în ultima. Miro şedea pe patul ei şi Vorbitorul stătea lângă uşă, şi amândoi râdeau. Miro o văzu pe mama lui şi zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se simţi străfulgerată de durere. De ani de zile nu-l văzuse zâmbind, uitase chiar cât de mult i se lumina faţa, exact ca a tatălui său; iar venirea ei alungase acel zâmbet.
— Am venit să discutăm aici fiindcă Quim s-a supărat rău, explică Miro. El a făcut patul.
— Nu cred că Vorbitorului îi pasă dacă patul era făcut sau nu, îi răspunse rece Novinha. Aşa e, Vorbitorule?
— Ordinea şi dezordinea îşi au farmecul lor, spuse Ender. Nici acum nu se întoarse cu faţa spre ea, iar ea se bucură, pentru că nu era obligată să-i vadă expresia ochilor când îi va transmite amarul ei mesaj.
— Vorbitorule, trebuie să-ţi spun că ai venit doar ca să te afli în treabă, începu ea. Urăşte-mă, dacă vrei, dar nu mai ai ce să mărturiseşti. Pe vremea aceea eram o fetişcană fără minte. În naivitatea mea, am crezut că îmi va răspunde autorul Mătcii şi Hegemonului. Pierdusem pe cineva care îmi fusese ca un părinte şi aveam nevoie de consolare.
Ender se întoarse abia acum spre ea. Era un bărbat destul de tânăr, mai tânăr decât ea, şi, prin sclipirea înţelegătoare din ochi, părea seducător. „Perigoso”, socoti ea. „E primejdios, frumos, m-aş putea îneca în strălucirea asta.”
— Dona Ivanova, spuse el, după ce-ai citit „Matca şi Hegemonul” cum de ţi-ai închipuit că autorul ei ar putea aduce alinare?
În locul ei răspunse Miro — Miro cel scump la vorbă —, care interveni în discuţie cu o vioiciune pe care Novinha n-o mai văzuse la el de când era copil.
— Am citit-o, spuse el, şi Vorbitorul original a scris povestea mătcii cu deosebită compasiune.
Ender surâse trist.
— Dar nu a scris-o pentru Gândaci, aşa e? A dedicat-o omenirii, care încă sărbătorea nimicirea Gândacilor ca pe o victorie măreaţă. A scris-o neiertător, pentru a transforma mândria oamenilor în regret, bucurie şi suferinţă. Iar acum fiinţele umane au uitat cu desăvârşire că i-au urât cândva pe Gândaci, că au cinstit şi preamărit cândva un nume care a ajuns detestat…
— Poţi spune orice, interveni Ivanova. Se numea Săvârşitorul şi a distrus tot ce a atins. „Ca şi mine”, încheie ea în gând.
— Aşa? Şi ce ştii despre el? (Vocea lui şuieră ca o coasă care retează nemilos iarba. ) De unde ştii că nu a atins nimic cu blândeţe? Că nu a existat cineva care să-l iubească sau să fie binecuvântat de dragostea lui? „A distrus tot ce a atins” — asta e o minciună care nu poate exprima adevărul despre nici o fiinţă umană care a trăit vreodată.
— Asta ţi-e doctrina, Vorbitorule? Atunci înseamnă că nu ştii prea multe. Luase o atitudine sfidătoare, dar încă o speria mânia lui. Crezuse că blândeţea lui era la fel de neclintită ca şi a unui confesor.
Şi, aproape imediat, expresia de mânie dispăru de pe chipul lui.
— Te poţi simţi cu conştiinţa uşurată, o linişti el. Apelul tău m-a făcut să pornesc în călătorie, dar în timp ce eram pe drum au mai solicitat şi alţii un Vorbitor.
— Da?
Oare cine altul cunoştea îndeajuns de bine „Matca şi Hegemonul” ca să-şi dorească un Vorbitor, cine se mai simţea independent faţă de episcopul Peregrino ca să îndrăznească aşa ceva?
— Dacă-i adevărat, atunci de ce te afli în casa mea?
— Fiindcă am fost chemat să rostesc moartea lui Marcos Maria Ribeira, fostul tău soţ.
Înspăimântătoare perspectivă.
— A lui?! Cine vrea să se gândească din nou la el acum, după ce a murit?
Vorbitorul nu-i răspunse, dar Miro, rupse pe neaşteptate tăcerea:
— Grego, de exemplu. Vorbitorul ne-a arătat ceea ce ar fi trebuit să pricepem de mult: băiatul tânjeşte după tatăl lui şi crede că noi toţi îl urâm…
— Asta-i psihologie de doi bani, i-o reteză Novinha. Avem şi noi terapeuţi aici, dar nici ei nu fac multe parale.
Din spatele ei se auzi vocea Elei:
— Mamă, eu l-am chemat să mărturisească moartea tatei. Am crezut că vor trece zeci de ani până va sosi, dar mă bucur ca acum se află aici şi ne poate ajuta.
— Cu ce ne poate ajuta?
— Mamă, a făcut-o deja. Grego a adormit îmbrăţişându-l, iar Quara i-a vorbit.
— În realitate i-a spus că duhneşte, o lămuri Miro.
— Ceea ce probabil că era adevărat, spuse Ela, fiindcă Greguinho şi-a slobozit udul în poala lui.
Miro şi Ela izbucniră în râs amintindu-şi scena, iar Vorbitorul nu-şi putu reţine un zâmbet. Asta o descumpăni pe Novinha mai mult decât ar fi crezut — în casa ei nu se mai înstăpânise o atmosferă atât de relaxată de când Marcão o adusese aici pe Novinha, adică la un an după moartea lui Pipo. Fără să vrea, Novinha îşi aminti de bucuria pe care simţise la naşterea lui Miro, când Ela era încă mică, de primii ani ai existenţei lor, de bolboroseala lui Miro la orice vedea, de paşii nesiguri ai Elei prin toată casa, urmărindu-i, de copiii care se jucau împreună şi se tăvăleau prin iarbă la doi paşi de pădurea purceluşilor, aflată dincolo de gard; încântarea pe care o simţea faţă de copii era cea care îl otrăvea pe Marcão şi-l făcea să-i urască pe amândoi, pentru că ştia că nici unul nu-i al lui. În momentul naşterii lui Quim casa devenise un cuib al discordiei şi de aceea Quim n-a reuşit să înveţe să râdă nestânjenit decât atunci când părinţii nu erau de faţă. Asemui râsul lui Miro şi al Elei cu ridicarea bruscă a unei perdele groase şi întunecate; pe neaşteptate, se făcuse din nou lumină într-un moment când Novinha uitase că în afară de noapte mai existau şi alte perioade ale zilei. Cum de îndrăznea străinul acesta să dea buzna în casa ei şi să dărâme toate baricadele înălţate de ea?