— Nu accept, spuse ea. Nu ai dreptul să scotoceşti prin viaţa soţului meu.
El înălţă sprâncenele a mirare. Novinha cunoştea prevederile Codului Stelar la fel de bine ca oricare altcineva, deci îşi dădea seama că el avea nu numai dreptul, ci chiar beneficia de protecţia legii în strădania de a descoperi adevărul despre viaţa defunctului.
— Marcão a fost un om îngrozitor, insistă ea, şi dacă se va spune adevărul despre el, asta nu va provoca decât durere.
— Ai dreptate zicând că rostirea adevărului despre el va aduce numai durere, dar nu fiindcă a fost un om îngrozitor, o corectă Vorbitorul. Dacă aş spune doar ce ştie deja toată lumea — că şi-a detestat copiii şi şi-a bătut soţia şi că umbla beat din bar în bar până când îl trimiteau poliţiştii acasă — atunci n-aş provoca decât suferinţă, e adevărat? Aş da un prilej de mare satisfacţie unora, pentru că în cazul ăsta toţi oamenii ar fi convinşi că părerea lor despre el a fost corectă, de la început până la sfârşit. A fost un gunoi, aşa că bine i-au făcut că l-au tratat ca pe o zdreanţă.
— Şi tu crezi că n-a fost?
— Când înţelegi dorinţele unei fiinţe umane, nici una nu e de lepădat Nici o viaţă nu este lipsită de sens. Dacă le înţelegi gândurile cele mai intime, până şi cei mai răi oameni au făptuit lucruri generoase care au spălat măcar o parte din păcatele lor.
— Dacă dai crezare unei asemenea idei înseamnă că eşti mai neştiutor decât pari, spuse Novinha.
— Chiar aşa? exclamă Vorbitorul. Abia acum două săptămâni am auzit de solicitarea ta. Atunci te-am studiat şi, Novinha, chiar dacă tu nu-ţi aminteşti, eu te am în minte ca pe o fată dulce, frumoasă şi bună. Şi înainte ai fost o singuratică, dar Pipo şi Libo te-au cunoscut şi te-au considerat demnă de iubire.
— Pipo era deja mort.
— Dar te-a iubit.
— Nu ştii nimic, Vorbitorule. Erai la douăzeci şi doi de ani depărtare! În plus, nu despre mine spuneam că nu valorez nimic, ci despre Marcão.
— Dar tu eşti convinsă că nu-i aşa, Novinha. Pentru că tu cunoşti acel unic gest de bunătate şi generozitate care mântuieşte viaţa bietului om.
Novinha nu înţelese de ce era atât de îngrozită, dar simţi că trebuie să-l împiedice pe Vorbitor să continue, cu toate că nu-şi dădea nicidecum seama ce act generos îşi închipuia el că descoperise în viaţa lui Cão.
— Cum de îndrăzneşti să-mi spui pe nume? strigă ea. De patru ani nimeni nu mi s-a adresat astfel!
Ca răspuns, el ridică mâna şi-şi trecu degetele uşor peste obrazul Novinhei. Un gest timid, aproape adolescentin; îi aducea aminte de Libo şi îi era peste putinţă să-l suporte. Îi prinse mâna şi o îndepărtă furioasă, apoi îl împinse deoparte şi trecu pe lângă el.
— Ieşi afară! strigă ea la Miro.
Fiul se ridică iute şi porni cu spatele spre uşi. Privindu-i chipul, Novinha înţelese că în ciuda atâtor lucruri curioase la care fusese martor în casa asta, prin ieşirea ei mânioasă de acum reuşise să-l surprindă încă o dată pe Miro.
— N-o să obţii nimic de la mine! răcni ea către Vorbitor.
— Nici n-am venit să-ţi răpesc ceva, spuse el calm.
— Şi nici nu vreau ceva din ce-ai avea de oferit! Pentru mine eşti un nimeni, auzi? Tu eşti acela care nu valorează nimic! Lixo, ruina, estrago — vai fora d’aqui, não tens direito estar em minha casa! N-ai dreptul să intri în casa mea!
— Não es estrago, şopti el, es solo fecundo, e vou plantar jardim ai. Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, închise uşa şi plecă.
Era adevărat că nu avea ce să-i răspundă, fiindcă vorbele lui sunaseră scandalos. Îl făcuse estrago, dar el răspunsese de parcă Novinha şi-ar fi recunoscut singură pustiul din inimă. Ea îi vorbise pe un ton batjocoritor, folosind insultătorul tu familiar în loc de o Senhor sau alt termen politicos. Şi totuşi, când el îi răspunsese cu aceiaşi termeni, cu aceeaşi familiaritate, totul sunase altfel. „Eşti un sol fertil şi te voi transforma într-o grădină.” Erau vorbe pe care doar un poet le-ar spune iubitei, sau poate un soţ soţiei, iar acel tu era intim, lipsit de aroganţi „Cum de-a îndrăznit?” şopti ea, atingându-şi obrazul pe care i-l mângâiase Vorbitorul. „E cu mult mai crud decât mi-am imaginat vreodată că ar putea fi un Vorbitor. Episcopul Peregrino a avut dreptate. E primejdios infidelul, anticristul, pătrunde obraznic în cotloane ale inimii pe care le-am păstrat ca pe-un pământ sfinţit, acolo unde nu am îngăduit nimănui sa sălăşuiască. Calcă în picioare puţinele mlădiţe care se agaţă cu disperare de viaţă în acel sol pietros. Cum de îndrăzneşte? Mai bine muream decât să-l cunosc; cu siguranţă că o să-mi schimbe viaţa cu totul până o să termine ce are de făcut aici.”
Îşi dădu seama ca prin vis ca plângea cineva. Quara. Bineînţeles că strigătele o treziseră; ea nu dormea niciodată profund. Novinha aproape că deschise uşa ca să intre în cameră şi s-o liniştească, dar apoi plânsul încetă şi auzi o voce de bărbat cântându-i Quarei ca s-o adoarmă. Cântecul era într-o altă limbă. Novinha avu impresia că în germană sau nordică; dar, în orice limbă ar fi fost, nu reuşi să înţeleagă vorbele. Însă ştia cine cânta şi pricepu că acum Quara era alinată.
Novinha nu mai trăise asemenea spaime de când înţelesese pentru prima oară că Miro hotărâse să devină zenador şi să calce pe urmele celor doi bărbaţi măcelăriţi de purceluşi. „Omul acesta destramă plasa în care e încâlcită familia mea şi ne adună din nou pe toţi laolaltă; dar, făcând asta, îmi va descifra secretele. Dacă va descoperi cum a murit Pipo şi va rosti adevărul, atunci Miro va afla aceeaşi taină, şi asta îl va ucide. Nu vreau să mai ofer ofrande purceluşilor; au devenit zeităţi prea crude pentru ca eu să le mai venerez.”
Mai târziu, în timp ce stătea în pat cu uşa închisă, încercând să adoarmă, prinse câteva râsete din camera din faţă şi de această dată reuşi să-i distingă pe Quim şi pe Olhado râzând împreună cu Miro şi Ela. Încercă să şi-i închipuie în încăperea dintr-o dată luminată de atmosfera voioasă. Când însă o cuprinse somnul şi închipuirea se metamorfoză în vis, nu Vorbitorul era acela care stătea printre copiii ei şi-i învăţa să râdă, ci Libo, care trăia din nou şi pe care toţi îl recunoşteau drept adevăratul ei bărbat, omul cu care se căsătorise în adâncul inimii, refuzând să-i fie soaţă în Biserică. Chiar şi în somn, bucuria era imposibil de îndurat şi de aceea scăldă aşternutul în lacrimi.
Capitolul 9
DEFECT CONGENITAL
CIDA: Corpusculul Descolada nu este bacterial. Se pare că el pătrunde în celulele organismului şi ocupă un loc permanent la fel ca mitocondriile, reproducându-se atunci când se reproduce şi celula. Faptul că a contaminat o nouă specie în doar câţiva ani sugerează că este extraordinar de adaptabil. Trebuie să se fi răspândit prin întreaga Lusitanie cu mult timp în urmă, astfel că s-ar putea ca de acum să fi devenit endemic, o infecţie permanentă.