Nu documentul în sine îl impresionă pe Navio, cât faptul că nici nu făcuse solicitarea şi nici n-o adresase computerului prin intermediul terminalului din birou. Navio îşi dădu seama pe dată că doar nestemata din urechea Vorbitorului putea activa computerul, iar asta însemna că o rutină logică de nivel foarte înalt controla activitatea lui şi aplica întocmai solicitările acestuia. Nimeni de pe Lusitania nu era autorizat să procedeze astfel, nici măcar Bosquinha. „Orice s-ar spune, acest Vorbitor nu-i o persoană oarecare şi până şi episcopului Peregrino îi va fi imposibil să-l ţină în frâu”, conchise Navio.
— Am înţeles, spuse Navio râzând cu jumătate de gură. Tot acum îşi adusese aminte că era cazul să redevină jovial. Oricum aveam de gând să te ajut — spaimele episcopului nu i-au cuprins pe toţi coloniştii din Milagre, înţelegi?
Ender îi întoarse zâmbetul, rămânând însă circumspect faţă de ipocrizia deja dovedită a doctorului.
— Marcos Ribeira a murit din cauza unui defect congenital. Înşiră un cuvânt lung, plin de sonorităţi pseudo-latineşti. Sunt sigur că n-ai auzit niciodată de boala asta, fiindcă e foarte rară şi se transmite numai prin gene. Apare de cele mai multe ori la începutul pubertăţii şi constă din înlocuirea treptată a ţesuturilor glanduroase exocrine şi endocrine cu celule de natură lipidică. Asta înseamnă că de-a lungul anilor, încetul cu încetul, glandele suprarenale, hipofiza, ficatul, testiculele, tiroida şi aşa mai departe sunt înlocuite de mari aglomerări de celule lipidice.
— Întotdeauna în mod fatal? Ireversibil?
— Da, bineînţeles. De fapt, Marcão a supravieţuit cu zece ani mai mult decât era de aşteptat. Cazul lui este ieşit din comun din mai multe puncte de vedere. În toate celelalte cazuri înregistrate — şi, după cât se ştie, nu au fost prea multe — boala atacă mai întâi testiculele, făcând ca victima să rămână sterilă şi, cel mai adesea, impotentă. Având şase copii sănătoşi, rezultă cu pregnanţă că la Marcos Ribeira testiculele au fost ultimele glande afectate. Dar imediat ce au fost atacate, ritmul de înaintare al bolii trebuie să fi fost neobişnuit de rapid: testiculele au fost înlocuite complet cu celule lipidice, cu toate că, în mare, ficatul şi glanda tiroidă mai funcţionau.
— Şi ce l-a ucis în cele din urmă?
— Glandele suprarenale şi hipofiza nu funcţionau. Era un cadavru viu. Am auzit că s-a prăbuşit pur şi simplu într-un bar, în timp ce lălăia un cântec deocheat.
Ca întotdeauna, mintea lui Ender descoperi contradicţii în afirmaţii.
— Cum se transmite o asemenea boală pe cale ereditară dacă ea produce sterilitatea victimei?
— Se transmite de obicei pe cale colaterală. S-ar putea ca unul dintre copii să moară din pricina ei; fraţii şi surorile nu vor fi purtători ai bolii, dar o vor transmite copiilor lor. Bineînţeles, m-am temut că, având copii, Marcão putea transmite tuturor gena afectată.
— I-aţi supus testelor?
— Nici unul dintre ei n-a prezentat modificări genetice. Fii sigur că Dona Ivanova nu mi-a dat pace o clipă cât am efectuat testele. Ne-am concentrat imediat asupra genelor cu probleme şi am făcut investigaţii asupra fiecărui copiclass="underline" ţac, ţac, ţac, şi gata.
— Şi nici unul dintre ei nu prezenta simptomele bolii? Nici măcar o tendinţă regresivă?
— Graças a Deus, spuse doctorul, cine s-ar fi căsătorit cu vreunul dintre ei dacă ar fi avut genele modificate? După cum se prezintă situaţia, nu pot să înţeleg cum a scăpat nedetectat defectul genetic al lui Marcão.
— Investigaţiile genetice au un caracter de rutină pe această planetă?
— A, nu, nicidecum. Dar cu vreo treizeci de ani în urmă s-a declanşat o epidemie. Părinţii Donei Ivanova, Venerados Gusto şi Venerada Cida, au efectuat investigaţii genetice asupra tuturor membrilor coloniei: bărbaţi, femei şi copii. Aşa au şi găsit remediul. Comparaţiile făcute de ei pe computer ar fi detectat în mod sigur acest defect specific, aşa că am aflat ce era doar atunci când a murit Marcão. Eu nu auzisem vreodată de boala asta, dar ea figura în fişierele computerului.
— Şi Os Venerados n-au găsit-o?
— Se pare că nu, pentru că altfel i-ar fi spus lui Marcão. Şi chiar dacă nu l-ar fi avertizat, Ivanova trebuie să fi descoperit boala.
— Poate că aşa s-a şi întâmplat, spuse Ender.
Navio râse sonor.
— Imposibil. Nici o femeie întreagă la minte n-ar purta în pântec copiii unui bărbat care ar prezenta un asemenea defect genetic. Vreme de ani şi ani, Marcão a trecut prin suferinţe cumplite. Nu există mamă care să dorească aşa ceva copiilor ei. Nu, s-ar putea ca Ivanova să aibă un comportament bizar, dar nebună nu e.
Jane se distra copios. Când Ender ajunse acasă, ea îşi proiectă imaginea deasupra terminalului doar ca să poată râde nestăvilit.
— Omul nu se poate schimba, spuse Ender. Într-o colonie de catolici fideli ca aceasta, normal că mi-a trecut prin minte să pun în discuţie intenţiile biologului, una dintre cele mai respectate persoane de aici.
— Nu căuta să-l scuzi, îi spuse Jane. Nu mă aşteptam ca un creier oarecare să lucreze la fel de logic precum un computer. Dar nu-mi poţi cere să nu mă distrez.
— Într-un fel, neştiinţa lui e înduioşătoare, remarcă Ender. Preferă să creadă că boala lui Marcão se deosebeşte de oricare alt caz înregistrat până acum. E în stare să ia drept bună ideea că părinţii Ivanovei nu au observat şi că s-a măritat cu el fără să cunoască adevărul, deşi lama lui Ockham arată că noi trebuie să acceptăm cea mai simplă explicaţie: boala lui Marcão a progresat ca oricare alta; a lovit mai întâi testicolele, deci copiii Novinhei au fost procreaţi de altcineva. Nici nu-i de mirare că Marcão era scârbit şi furios. Fiecare dintre cei şase copii îi aducea mereu aminte că soţia lui se culca cu un alt bărbat Probabil au căzut la învoială încă de la început asupra faptului că ea nu-i va fi credincioasă. Dar, oricât de răbdător ai fi, şase copii înseamnă totuşi prea mult.
— Acestea sunt încântătoarele contradicţii ale unei vieţi evlavioase, remarcă Jane. Novinha s-a căsătorit ştiind dinainte că va deveni adulteră, dar nu s-a gândit nici o clipă să folosească anticoncepţionale.
— Ai cercetat structura genetică a copiilor pentru a descoperi posibilul tată?
— Vrei să spui că n-ai ghicit deja?
— Am ghicit, dar vreau să fiu sigur că probele clinice nu se bat cap în cap cu răspunsul care rezultă de la sine.
— E limpede ca lumina zilei că Libo a fost tatăl. Ce inimă de câine! A avut şase copii cu Novinha şi alţi patru cu soţia lui.
— Nu înţeleg totuşi de ce Novinha nu s-a căsătorit cu Libo de la bun început spuse Ender. Nu văd ce rost avea să se mărite cu un bărbat pe care e limpede că-l dispreţuia, despre a cărui boală sigur ştia, pentru ca apoi să aibă copii cu cel pe care trebuie să-l fi iubit înainte de orice.
— Întortocheate şi corupte sunt căile pe care rătăceşte mintea umană, spuse Jane pe un ton sentenţios. Pinocchio a făcut o prostie fără seamăn când a încercat să devină un băiat în carne şi oase. I-ar fi mers mult mai bine dacă-şi păstra capul de lemn.
Miro păşea cu fereală prin pădure. Din când în când recunoştea sau îşi închipuia că recunoaşte câte-un copac, însă nici o fiinţa umană nu putea egala priceperea purceluşilor de a da nume fiecărui arbore din pădure. Dar, la urma-urmelor, oamenii nu venerau copacii luându-i drept totemuri ale strămoşilor.