Miro alesese în mod premeditat o cale mai lungă pentru a ajunge la casa din buşteni în care locuiau purceluşii. Încă de când îi permisese lui Miro să lucreze alături de el şi de fiica lui, Ouanda, ca un al doilea ucenic, Libo îi dăscălise pe amândoi să nu meargă tot timpul pe acelaşi drum şi să bată poteca de la Milagre până la casa purceluşilor. Libo îi prevenise că într-o bună zi ar putea să apară tulburări între oameni şi purceluşi; nu era deci cazul ca ei să facă o potecă pentru a-i duce direct la destinaţie pe cei care ar fi avut în minte ideea vreunui pogrom. Tocmai de aceea Miro mergea astăzi pe malul dinspre pădure al pârâului, de-a lungul unui povârniş mai înalt.
Şi, bineînţeles, nu departe de el apăru un purceluş care îl urmări atent. Cu ani în urmă, Libo socotise că femelele trebuiau să trăiască undeva, în acea direcţie; masculii stăteau cu ochii pe zenadori de fiecare dată când se apropiau prea mult. Aşa cum insistase Libo, Miro nu manifesta nicidecum dorinţa de a face vreun pas în plus în direcţia ce-i era interzisă. Curiozitatea lui se stingea ori de câte ori îşi amintea cum arăta trupul lui Libo, pe care îl descoperiseră el şi Ouanda. Libo nu era încă mort; avea ochii deschişi şi-i mişcase. Murise doar după ce Miro şi Ouanda îngenuncheaseră de o parte şi de alta a trupului şi fiecare dintre ei îl ţinuse de mâna însângerată. „Vai, Libo, sângele încă-ţi mai curgea prin vine şi inima încă-ţi mai bătea, chiar expusă vederii în pieptul larg desfăcut. Dacă ai fi fost în stare să ne vorbeşti, se ne spui măcar o vorbă care să ne lămurească de ce te-au ucis…”
Malul coborî din nou, iar Miro traversă pârâul călcând cu paşi uşori şi repezi pe bolovanii înveliţi într-un strat de muşchi. După alte câteva minute îşi atinse ţinta, intrând în poieniţă prin partea ei estică.
Ouanda se afla deja acolo şi-i învăţa pe purceluşi cum să bată smântână din laptele de cabra pentru a obţine un fel de unt. Experimentase procedeul vreme de săptămâni întregi până să ajungă la soluţia cea mai bună. Mai uşor ar fi fost să apeleze la ajutorul mamei sau chiar al Elei, pentru că ele ştiau mult mai bine care erau proprietăţile chimice ale laptelui de cabra, dar nici nu se putea pune problema cooperării cu biologista. Cu treizeci de ani în urmă, Os Venerados descoperiseră că laptele de cabra nu avea valoare nutritivă pentru fiinţele umane. Prin urmare, orice cercetare privind modul de prelucrare în vederea stocării nu putea fi decât în beneficiul purceluşilor. Miro şi Ouanda nu voiau să-şi asume riscul de a da de înţeles că încălcau legea şi interveneau activ şi deliberat în modul de viaţă al purceluşilor.
Plini de încântare, purceluşii mai tineri se apucară să bată untul. Transformaseră mulsul cabrelor într-un adevărat dans şi acum cântau o melodie absurdă în care cuvintele din Esenţială şi portugheză se amestecau cu altele din două limbaje proprii, iar rezultatul era o harababură care stârnea râsul. Miro încercă să separe limbile folosite. Identifică, desigur, limba masculilor şi, de asemenea, câteva frânturi din limbajul copacilor, pe care o foloseau pentru a se adresa copacilor-totem; Miro o recunoscu doar după sonoritate; nici măcar Libo nu fusese în stare să traducă vreun cuvânt. Toate păreau a fi compuse doar din m-uri, b-uri şi g-uri, fără să apară vreo diferenţă detectabilă între vocale.
Purceluşul care-l urmărise discret prin pădure pe Miro apăru abia acum şi-i salută pe ceilalţi cu un sunet amintind de un chiuit. Dansul continuă, dar cântecul încetă imediat. Mandachuva se desprinse din grupul format în jurul Ouandei şi veni să-l întâmpine pe Miro la marginea poieniţei.
— Bine ai venit, Privesc-la-tine-cu-dorinţă. Aceasta era, desigur, o transpunere precisă până la extravaganţă a numelui lui Miro în Esenţială. Mandachuva se delecta traducând numele din portugheză în Esenţială şi apoi invers, cu toate că Miro şi Ouanda îi explicaseră că, de fapt, numele lor nu însemnau absolut nimic şi că era pur şi simplu o coincidenţă că ele sunau ca nişte cuvinte. Dar Mandachuva, la fel ca şi mulţi alţi purceluşi, găsea o sursă de încântare în jocurile de cuvinte, astfel că Miro acceptă să răspundă la „Privesc-la-tine-cu-dorinţă” aşa cum şi Ouanda răspundea la numele de Vaga, echivalentul portughez pentru „wander” (a rătăci), cuvânt din Esenţială a cărui sonoritate aducea cu „Ouanda”.
Mandachuva era un caz enigmatic. Era cel mai în vârstă dintre purceluşi. Pipo îl cunoscuse şi scrisese despre el de parcă ar fi fost cel mai respectat din comunitatea lor. Şi Libo lăsase impresia că-l considerau conducător. Oare numele lui nu era un termen argotic portughez care însemna „şef”? Şi totuşi, lui Miro şi Ouandei Mandachuva le apărea drept cel mai lipsit de putere şi de prestigiu. Nimeni nu-i cerea părerea în vreo problemă; el era acela care avea timp liber să dialogheze cu zenadorii, pentru că niciodată nu primea însărcinări importante.
Cu toate acestea, el le furniza zenadorilor cele mai multe informaţii. Miro nu-şi putea da seama dacă Mandachuva îşi pierduse prestigiul pentru că îi plăcea să schimbe impresii şi informaţii cu fiinţele umane ori făcea acest lucru pentru a mai creşte în ochii celorlalţi. N-avea nici o importanţă. Adevărul era că Miro ţinea la Mandachuva. Îl considera prieten pe bătrânul purceluş.
— Te-a obligat femeia să mănânci pasta aceea cu miros respingător? întrebă Miro.
— Zice că-i pur şi simplu gunoi. Până şi puii de cabra plâng atunci când trebuie să sugă la ţâţă. Mandachuva chicoti.
— Dacă o faci cadou femeilor voastre, nici n-o să-ţi mai vorbească vreodată.
— Şi totuşi, trebuie, trebuie, spuse Mandachuva oftând. Trebuie să vadă de toate, ca nişte macios care se bagă pretutindeni!
A, da, ciudăţenia femelelor. Uneori, purceluşii vorbeau despre ele cu un respect sincer şi prevenitor, vecin cu veneraţia, de parcă ar fi fost zeiţe. Nu mult după aceea, unul dintre ei spunea ceva jignitor despre ele, numindu-le chiar „macios”, viermi care se târau pe scoarţa copacilor, zenadorii nu puteau întreba de femele: purceluşii nu răspundeau niciodată la asemenea întrebări. Fusese o vreme — destul de îndelungată — când purceluşii nici măcar nu aduceau vorba de existenţa femelelor. Libo sugera, şi întotdeauna cu amărăciune, că schimbarea de atitudine era cumva legată de moartea lui Pipo. Înainte ca el să moară, până şi o simplă aluzie la femele era tabu, iar în rare momente, de mare sfinţenie, se făcea câte o menţiune plină de smerenie; după aceea însă, purceluşii adoptau o atitudine melancolică, încărcată de dor atunci când glumeau despre „soţii”. Dar zenadorii nu puteau primi răspuns la întrebările referitoare la femele. Purceluşii dădeau clar de înţeles că asta nu era treaba lor.
Cineva din grupul care o înconjura pe Ouanda fluieră. Mandachuva îl trase imediat pe Miro către ceilalţi.
— Săgeată vrea să-ţi vorbească.
Miro se lăsă condus şi se aşeză alături de Ouanda. Ea nu-l privi; cu mult timp în urmă aflaseră că purceluşii erau neplăcut impresionaţi atunci când se întâmpla să vadă masculi şi femele dintre fiinţele umane conversând sau stabilind un contact vizual. Vorbeau cu Ouanda numai când era singură, dar de câte ori Miro era prezent, nu i se adresau, ori acceptau să-i răspundă doar dacă le spunea ea ceva. Uneori lui Miro îi venea să turbeze, pentru că Ouanda nu putea nici măcar să-i facă un semn din ochi în faţa purceluşilor. În asemenea momente putea simţi cum trupul ei radia căldură ca o stea minusculă.
— Prietene, spuse Săgeată, am a-ţi cere un dar nepreţuit.
Miro percepu un uşor tremur de încordare al Ouandei. De obicei purceluşii nu le cereau nimic, dar atunci cînd o făceau se năştea o umbră de nelinişte.