— Vrei să mă asculţi?
Cu o mişcare uşoară a capului, Miro încuviinţă.
— Dar să ţii minte că printre fiinţele umane nu sunt nimic, nu am nici o putere.
Libo descoperise că purceluşii nu se simţeau deloc insultaţi la gândul că oamenii trimiteau printre ei delegaţi lipsiţi de orice putere, iar sugestia neputinţei acestora îi ajuta să explice îngrădirile stricte de care zenadorii trebuiau să ţină seama în activitatea lor.
— Nu-i o cerere care vine din partea noastră, ca rezultat al conversaţiilor noastre caraghioase şi prosteşti avute seara în jurul focului.
— Abia aştept să ascult vorbele înţelepte pe care le numeşti prosteşti, spuse Miro cu vocea lui dintotdeauna.
— Rădăcină a cerut asta când a vorbit din copacul lui.
Miro îşi reţinu un oftat. Aşa cum nu-i plăcea catolicismul semenilor lui, nu se simţea deloc îndemnat să aibă de-a face cu religia purceluşilor. În ambele cazuri, trebuia să mimeze că ia în serios cele mai deconcertante credinţe. De fiecare dată când se exprima vreo idee deosebit de îndrăzneaţă sau stânjenitoare, purceluşii o atribuiau unuia sau altuia dintre strămoşii ale căror spirite sălăşluiau în copacii prezenţi pretutindeni. Începuseră să-l dea pe Rădăcină drept sursă a celor mai năstruşnice idei abia în anii din urmă, cu puţin timp înainte de moartea lui Libo. Părea o ironie că un purceluş pe care îl executaseră ca rebel era tratat acum cu un asemenea respect şi veneraţie.
Cu toate acestea, Miro răspunse aşa cum făcuse şi Libo întotdeauna:
— Îl onorăm şi-l respectăm pe Rădăcină la fel ca şi voi.
— Trebuie să obţinem metal.
Miro închise ochii. Zadarnică fusese aplicarea de către zenadori, atâta amar de vreme, a politicii de a nu folosi niciodată unelte de metal în faţa purceluşilor. Evident că purceluşii aveau observatori care, plasaţi în vreun punct mai înalt din apropierea gardului, urmăriseră activităţile fiinţelor umane.
— La ce vă trebuie metal? întrebă el calm.
— Când a coborât cu Vorbitorul în numele Morţilor, naveta a răspândit o căldură înspăimântătoare, mai fierbinte decât focul pe care ştim şi noi să-l facem. Cu toate astea, naveta n-a ars şi nici nu s-a topit.
— Ce-aţi văzut voi nu era metal, ci un scut de plastic capabil să absoarbă căldura.
— Probabil că şi asta ajută, dar în inima acelei maşini se află metal. În toate maşinile voastre, acolo unde folosiţi foc şi căldură pentru a face lucrurile să se mişte, există şi metal. Noi n-o să fim niciodată în stare să menţinem focuri ca ale voastre până n-o să avem metal.
— Nu pot, spuse Miro.
— Vrei să zici că suntem condamnaţi să rămânem în veci varelse şi ca n-o să devenim ramen.
„Ouanda, ce bine ar fi fost să nu le fi explicat Ierarhia Excluderii stabilită de Demostene.”
— Nu sunteţi deloc condamnaţi. Ceea ce v-am dăruit până acum a fost făcut de noi din elementele care se găsesc în mod natural pe lumea voastră, cum ar fi cabra. Dacă s-ar şti chiar şi despre atâta lucru, am fi exilaţi de pe această lume şi ni s-ar interzice să vă mai vizităm.
— Metalul pe care-l folosiţi voi, oamenii, provine tot din lumea noastră. I-am văzut pe minerii voştri scoţându-l din pământ de undeva departe, din sud.
Miro memoră această informaţie pentru a se sluji de ea în viitor. Dincolo de gard nu exista nici un punct mai înalt de unde să poată fi văzute minele. Prin urmare, era sigur că purceluşii reuşeau să treacă peste gard şi să-i urmărească pe oamenii dinăuntrul enclavei.
— Se extrage din subsol, dar numai din anumite locuri pe care eu nu ştiu să le găsesc. Şi chiar atunci când îl scot din adânc e amestecat cu alte tipuri de roci. Trebuie purificat şi transformat prin procese foarte anevoioase. Fiecare gram de metal extras din pământ trebuie justificat. Chiar dacă v-am da o unealtă neînsemnată — o şurubelniţă sau un ferăstrău folosit în construcţii — tot i s-ar simţi lipsa şi ar fi căutată. Lapte de cabra nu va căuta nimeni.
Săgeată rămase cu privirea pironită la el multă vreme; Miro îl privi şi el drept în ochi.
— O să ne mai gândim la asta, spuse Săgeată. Întinse mâna către Calendar care îi puse trei săgeţi în palma desfăcută. Uite. Astea sunt bune?
Dovedeau o măiestrie ieşită din comun, ca toate săgeţile pe care le făcea acest purceluş; drepte, cu un ampenaj perfect echilibrat. Inovaţia se vedea la vârf. Nu mai era făcut din obsidian.
— Os de cabra, constată Miro.
— Folosim cabra pentru a ucide cabra. Îi dădu săgeţile înapoi lui Calendar, apoi se ridică şi plecă.
Calendar luă săgeţile subţiri din lemn şi le ţinu în faţă şi începu o incantaţie către ele în Limba Taţilor. Miro recunoscu imediat cântecul, deşi nu înţelegea cuvintele. Mandachuva îi explicase odată că era o rugăciune prin care cereau copacilor să-i ierte pentru folosirea unor unelte făcute din altceva decât din lemn. Altfel, spunea el, copacii ar crede că Micuţii îi urăsc. Religie. Miro oftă.
Calendar strânse săgeţile şi plecă. Apoi, purceluşul mai tânăr pe nume Uman îi luă locul, aşezându-se pe vine în faţa lui Miro. Ţinea în braţe un pachet învelit în frunze. Îl pusese pe pământ şi îl desfăcu grijuliu.
Era o copie după „Matca şi Hegemonul”, pe care Miro le-o dăruise în urmă cu patru ani. Asta dăduse naştere unei neînţelegeri între Miro şi Ouanda. Începutul îl făcuse Ouanda, în cursul unei discuţii pe teme de religie. În realitate nu era greşeala ei. Totul pornise de la o întrebare pusă de Mandachuva Ouandei.
— Cum puteţi voi, oamenii, trăi fără copaci?
Evident că ea a înţeles întrebarea: purceluşul nu se referea la plante lemnoase, ci la zei.
„Şi noi avem un Dumnezeu, un om care a murit şi a continuat să trăiască”, a explicat ea. „Doar unul? Şi unde trăieşte el acum?” „Nimeni nu ştie asta.” „Atunci la ce slujeşte? Cum îi puteţi vorbi?” „Se află în inimile noastre.”
Asta i-a descumpănit pe purceluşi; mai târziu, glumind şi râzând, Libo a spus:
— Vedeţi voi, teologia noastră încâlcită li se pare o superstiţie. „Se află în inimile noastre”, na-ţi-o bună! Ce fel de religie mai e şi asta când o compari cu una în care poţi vedea şi pipăi zeii…
— Şi-n care te cocoţi să culegi macios, ca să nu mai vorbim de faptul că purceluşii au doborât câţiva şi şi-au construit casa din buşteni, a adăugat Ouanda.
— Au doborât? Adică tăiat? Fără unelte din piatră sau din metal? Ba nu, Ouanda, se roagă la copaci până cad singuri.
Dar pe Ouanda nu o distrau glumele pe seama religiei.
La rugămintea purceluşilor, Ouanda le adusese o copie a Evangheliei Sfântului Ioan după parafraza în Esenţiala simplificată — Biblia Donai. Dar Miro insistase ca împreună cu ea să le dea şi un exemplar din „Matca şi Hegemonul”.
— Sfântul Ioan nu vorbeşte nimic despre fiinţe care trăiesc pe alte lumi, a susţinut Miro. Dar Vorbitorul în numele Morţilor îi explică pe Gândaci oamenilor şi pe oameni Gândacilor.
Ouanda se arătase revoltată de o asemenea blasfemie. Dar, la nici un an după aceea, îi găsiseră pe purceluşi aprinzându-şi focurile cu pagini din Sfântul Ioan, în timp ce „Matca şi Hegemonul” era îngrijit învelită în frunze. Asta o îndurerase nespus pe Ouanda pentru o vreme, iar Miro descoperise curând că nu era înţelept să o mai sâcâie pe această temă.
Uman deschise exemplarul la ultima pagină. Miro observă că de îndată ce se deschise cartea toţi purceluşii se strânseseră tăcuţi în jurul ei. Dansul prilejuit de baterea untului luă sfârşit. Uman atinse ultimele cuvinte ale textului.