— Vorbitorul în numele Morţilor, murmură el.
— Da, l-am întâlnit seara trecută.
— E adevăratul Vorbitor. Aşa spune Rădăcină.
Miro îi prevenise că erau mulţi Vorbitori, iar autorul Mătcii şi Hegemonului era mort. Se părea că purceluşii nu puteau să-şi scoată din minte speranţa că Vorbitorul care venise aici era cel adevărat, acela care scrisese cartea sfântă.
— Cred că e un mărturisitor bun, spuse Miro. S-a purtat binevoitor cu familia mea şi socot că putem avea încredere în el.
— Când va veni să ne vorbească?
— Încă nu l-am rugat Nu i-aş putea spune aşa ceva chiar de la început. Trebuie să mai aşteptăm.
Uman îşi lăsă capul pe spate şi scheună.
„Asta înseamnă că voi muri?” gândi Miro.
Nu. Ceilalţi îl atinseseră cu blândeţe pe Uman şi apoi îl ajutară să împacheteze cartea la loc şi să o ducă de acolo. Miro se ridică, pregătindu-se să plece. Nici unul dintre purceluşi nu-l urmări cum se îndepărtează. Fără gesturi ostentative, îşi găsiseră fiecare cîte ceva de făcut. Miro părea să fi devenit invizibil pentru ei.
Ouanda îl ajunse din urmă abia la marginea pădurii, unde desişurile îi făceau de nevăzut pentru orice observator din Milagre, deşi nimeni nu se deranja vreodată să privească spre copaci.
— Miro, strigă ea uşor. El se întoarse exact la vreme ca s-o prindă în braţe; fata nu reuşi să se oprească la timp şi inerţia îl sili pe Miro să se dea câţiva paşi înapoi ca să nu se prăbuşească la pământ.
— Vrei să mă ucizi? întrebă el sau mai curând încercă, dar nu reuşi să termine ce avea de zis pentru că ea îi închise gura cu un sărut. Apoi renunţă să mai vorbească şi răspunse gestului ei cu un sărut lung şi adânc. Ouanda se smulse brusc din braţele lui.
— Devii libidinos.
— Aşa se-ntâmplă când femeile mă atacă şi mă sărută în pădure.
— Potoleşte-ţi zelul, Miro, mai avem cale lungă până acolo. Îl prinse de centură şi-l trase mai aproape, sărutându-l din nou. Mai sunt doi ani până ne vom putea căsători fără consimţământul mamei tale.
Miro nici nu încercă să riposteze. Nu se sinchisea prea mult de interdicţiile exprimate de preoţi în legătură cu preacurvia, însă înţelegea că într-o comunitate atât de fragilă ca Milagre era vital ca obiceiurile maritale să fie respectate cu stricteţe. Comunităţile mari şi stabile puteau tolera un număr apreciabil de relaţii extraconjugale fără a le sancţiona, dar Milagre era mult prea mică. Dacă purtarea Ouandei se datora educaţiei întru credinţă, atitudinea lui Miro era rezultatul consideraţiilor raţionale şi, în ciuda numeroaselor prilejuri ce li se oferiseră, amândoi erau la fel de curaţi ca nişte călugări. Chiar dacă Miro se gândi o clipă că în cursul căsătoriei vor trebui să respecte aceleaşi jurăminte de castitate impuse şi în mânăstirea în care trăiau Filhos, virginitatea Ouandei era grav şi iminent primejduită.
— Oratorul acesta, spuse Ouanda. Ştii ce părere am eu în legătură cu prezenţa lui aici.
— Vorbeşte catolicul din tine, nu gânditorul înzestrat cu raţiune.
Încercă să o sărute, dar ea îşi plecă faţa în ultima clipă şi nu reuşi decât să-i atingă nasul cu buzele. Îl sărută înfocat, până când ea izbucni în râs şi-l împinse deoparte.
— Miro, eşti stângaci şi nesuferit. Îşi şterse nasul de mânecă. Şi-aşa s-a dus cu totul naibii orice metodă ştiinţifică atunci când am început să-i ajutăm să-şi ridice nivelul de viaţi Mai avem vreo zece-douăzeci de ani şi sateliţii vor începe să detecteze progrese evidente. Până atunci, poate că vom reuşi să descoperim diferenţieri permanente. Dar dacă permitem unui străin să intervină în proiectul nostru, nu mai avem nici o şansă. Are să spună cuiva ce a văzut.
— Poate că da, poate că nu. Şi eu am fost cândva în afara proiectului, nu?
— Straniu da, dar niciodată străin.
— Ouanda, merita să-l vezi seara trecută. Întâi cu Grego şi apoi când Quara s-a trezit şi a început să plângă.
— Copii singuratici, disperaţi. Ce dovedeşte asta?
— Şi Ela. A râs. Şi Olhado a devenit o părticică a familiei.
— Dar Quim…
— Şi el s-a potolit şi a încetat să mai urle la infidel să plece acasă.
— Mă bucur pentru familia ta, Miro. Sper să-i lecuiască pe ai tăi pentru totdeauna. Ţi-o spun sincer, văd deja o schimbare la tine; acum eşti mai încrezător decât ai fost în ultima vreme. Dar nu-l aduce aici.
Miro îşi muşcă buzele, apoi se îndepărtă. Ouanda alergă după el şi-l apucă de braţ. Ajunseseră în afara pădurii, dar copacul lui Rădăcină se afla între ei şi poartă.
— Nu mă părăsi chiar aşa! spuse ea cu voce furioasă. Nu-mi întoarce spatele!
— Ştiu că ai dreptate, dar nu pot alunga un sentiment ciudat. Cât s-a aflat în casa noastră, a fost ca şi… ca şi cum ar fi venit Libo.
— Tata a urât-o pe mama ta, Miro, n-ar fi călcat niciodată acolo.
— Dar dacă ar fi făcut-o?! Prezenţa Vorbitorului în casa noastră mi-a amintit de cea a lui Libo în Staţiunea zenadorilor. Înţelegi?
— Aşa vezi tu lucrurile? A venit la voi şi s-a purtat aşa cum ar fi trebuit s-o facă tatăl tău, dar nici măcar n-a încercat vreodată, şi acum voi toţi vă rostogoliţi cu burţile în sus ca nişte căţeluşi.
Dispreţul zugrăvit pe chipul ei era enervant. Lui Miro îi veni s-o lovească. Păşi în schimb spre copacul lui Rădăcină şi-i trase o palmă. În numai un sfert de secol ajunsese să aibă un diametru de aproape optzeci de centimetri, iar coaja era aspră şi simţi o durere ascuţită.
Ea se apropie din spate.
— Îmi pare rău, Miro, n-am vrut…
— Ba ai vrut, şi a fost o prostie şi o dovadă de egoism.
— Da, aşa e, eu…
— Faptul că tata a fost o zdreanţă nu înseamnă că mă topesc după primul venit care mă mângâie pe creştet…
Ea îşi trecu mâna mângâietor prin părul lui, pe umăr, talie.
— Ştiu, ştiu, ştiu… Fiindcă ştiu ce înseamnă un om bun — nu doar părinte, ci un om bun. L-am cunoscut pe Libo, nu? Şi când îţi spun că acest Vorbitor seamănă cu Libo trebuie să mă crezi, nu să respingi totul de parcă ai vedea un cão care se gudură!
— Dar te cred, Miro, vreau să-l cunosc şi eu.
Miro era surprins de propria-i reacţie. Plângea. Şi asta, în parte, datorită puterii acestui Vorbitor, chiar şi atunci când nu era prezent. Deschisese toate portiţele din inima lui Miro, care acum nu-şi putea ascunde sentimentele care îl invadau.
— Ai dreptate şi tu, spuse Miro încet, cu vocea gâtuită de emoţie. L-am văzut intrând cu atingerea lui vindecătoare şi m-am gândit: „Dacă el ar fi fost tatăl meu…” Se întoarse s-o privească pe Ouanda, fără să-i pese că ea îi vedea ochii înroşiţi şi chipul brăzdat de lacrimi. La fel cum spuneam mereu, în fiecare zi când mă întorceam acasă de la Staţiunea zenadorilor: „Dacă Libo ar fi tatăl meu, cât de mult aş vrea să fiu fiul lui.”
Ea zâmbi şi-l strânse în braţe; părul i se udă de lacrimile de pe faţa lui.
— Of, Miro, mă bucur că nu ţi-e tată. Fiindcă atunci aş fi sora ta şi n-aş mai putea spera să te păstrez doar pentru mine.
Capitolul 10
COPIII MINŢII
Regula 1: Toţi Copiii Minţii lui Cristos trebuie să fie căsătoriţi, altfel nu pot face parte din ordin, însă trebuie să rămână caşti.