Întrebare 7; De ce este necesară căsătoria?
Neghiobii îşi zic: „De ce să ne căsătorim? Dragostea e singura legătură de care avem nevoie, eu şi iubitul sau iubita mea”. Acestora le spun: „Căsătoria nu este un legământ între bărbat şi femeie; până şi fiarele se împreunează şi au pui. Căsătoria este un contract între bărbat şi femeie pe de o parte şi comunitate pe de alta. A te căsători potrivit legii comunităţii înseamnă a deveni cetăţean în deplinul înţeles al cuvântului; a refuza înseamnă a rămâne un străin, un copil, un proscris, un sclav şi un trădător. Singura constantă în orice societate umană este că cei ce se supun legilor, tabu-urilor şi obiceiurilor sunt cu adevărat adulţi”.
Întrebare 2: Atunci de ce este prescris celibatul pentru preoţi şi pentru maici?
Pentru a-i izola de comunitate. Preoţii şi maicile sunt servitori, nu cetăţeni. Ei slujesc Biserica, dar nu ei sunt Biserica. Biserica-mamă este mireasă, iar Cristos, mirele; preoţii şi maicile rămân doar invitaţi la nuntă, pentru că ei au renunţat la cetăţenia în comunitatea lui Cristos cu scopul de a sluji comunitatea.
Întrebare 3: Atunci de ce se căsătoresc Copiii Minţii lui Cristos? Nu servim şi noi Biserica?
Noi nu slujim Biserica aşa cum o fac prin căsătorie femeile şi bărbaţii. Deosebirea este că, în timp ce ei îşi transmit genele următoarei generaţii, noi transmitem cunoaşterea; moştenirea lor se află în moleculele genetice ale generaţiilor viitoare, în timp ce noi continuăm să trăim în minţile lor. Rodul căsătoriei noastre sunt amintirile, iar ele nu sunt cu nimic mai prejos decât copiii din carne şi sânge concepuţi în spiritul iubirii sfinţite de Biserică.
Oriunde l-ar fi purtat paşii, vicarul catedralei rămânea înconjurat de tăcerea capelei întunecoase şi a zidurilor masive şi înalte până la cer: când intra, o pace grea cobora asupra elevilor, şi apoi, în vreme ce el aluneca fără să facă nici un zgomot către partea din faţă a clasei, până şi respiraţia lor devenea reţinută.
— Dom Cristão, murmură vicarul. Episcopul ar avea nevoie să vă consulte într-o problemă.
Elevii, majoritatea adolescenţi, nu erau chiar atât de naivi încât să nu ştie despre relaţiile încordate dintre ierarhia Bisericii şi călugării cu păreri mai puţin rigide, care predau în majoritatea şcolilor catolice din cele O Sută de Lumi. Dom Cristão nu era numai un excelent profesor de istorie, geologie, arheologie şi antropologie, ci şi abate al mănăstirii Filhos da Mente de Cristo — Copii Minţii lui Cristos. Poziţia aceasta îl făcea să fie cel mai de seamă rival la supremaţia spirituală în Lusitania. În unele privinţe putea fi considerat chiar superior episcopului; pe majoritatea lumilor exista doar câte un abate al Fiilor la fiecare arhiepiscop, în timp ce la fiecare episcop exista câte un decan al unui sistem şcolar.
Însă Dom Cristão, ca toţi Filhos de altfel, ţinea să demonstreze că nutrea respectul cuvenit faţă de ierarhia bisericească. La chemarea episcopului, el închise imediat lumina de la pupitrul pe care-şi avea hârtiile şi dădu liber elevilor fără ca măcar să tragă o concluzie la subiectul supus discuţiei. Elevii nu-şi manifestară surprinderea; ştiau că ar fi procedat la fel chiar dacă i-ar fi întrerupt ora un preot abia hirotonisit. Pentru preoţi era, fără îndoială nespus de măgulitor să vadă cât de importanţi apăreau în ochii Fiilor însă, pe de altă parte, asta le arăta limpede că, de fiecare dată când vizitau şcoala în timpul orelor de curs, procesul de învăţământ era dat peste cap. Ca urmare, preoţii intrau rareori în şcoală, iar Filhos, printr-o atitudine de imens respect, îşi menţineau o independenţă aproape deplină.
Dom Cristão ştia foarte bine de ce îl chemase episcopul. Doctorul Navio nu era omul care să-şi ţină gura, şi în cursul dimineţii circulaseră tot soiul de zvonuri în legătură cu o ameninţare îngrozitoare rostită de Vorbitor. Lui Dom Cristão îi venea greu să priceapă temerile nefondate pe care le simţea ierarhia de fiecare dată când se confrunta cu infideli sau eretici. Episcopul va fi furios, ceea ce însemna că va cere ca cineva să întreprindă ceva, deşi cea mai bună politică ar fi fost inacţiunea, răbdarea, cooperarea. Pe de altă parte, se zvonise că acest Vorbitor afirmase că tot el rostise moartea lui San Angelo. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci probabil că omul nu era nicidecum un duşman, ci un prieten al Bisericii. Sau măcar un prieten al Fiilor, ceea ce, după părerea lui Dom Cristão, era unul şi acelaşi lucru.
În timp ce-l urma pe tăcutul vicar printre clădirile din faculdade şi prin grădina catedralei, Dom Cristão îşi alungă din inimă furia şi iritarea pe care le simţea. Îşi repetă la nesfârşit în gând numele preoţesc: Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame.
Trebuie Să-i Iubeşti pe Toţi Ca Să Fii Iubit de Dumnezeu. Îşi alesese atent numele atunci când logodnica lui devenise membră a ordinului, întrucât ştia că slăbiciunile lui cele mai mari erau furia şi intoleranţa faţă de prostie. La fel ca şi ceilalţi Filhos, îşi dăduse un nume ce devenea o invocaţie împotriva celui mai de temut păcat al său. Aceasta era una dintre modalităţile în care Filhos se dezgoleau spiritual în faţa întregii lumi. „Nu ne vom înveşmânta în haina ipocriziei”, propovăduise San Angelo. „Cristos ne va înveşmânta în virtute, ca pe nişte crini de câmpie, dar noi nu vom face nici un efort să trecem drept mărinimoşi.” Astăzi, Dom Cristão simţea că mărinimia era un veşmânt cam sărăcăcios pentru el; vântul îngheţat al intoleranţei putea să-l pătrundă până în adâncul inimii. De aceea îşi recită numele, gândind: „Episcopul Peregrino e un neghiob, dar Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame.”
— Frate Amai, spuse episcopul Peregrino. Niciodată nu folosea termenul onorific de Dom Cristão, deşi măcar atâta consideraţie era de aşteptat din partea unui cardinal. Amabil din partea ta că ai venit.
Navio stătea deja pe cel mai moale scaun, dar Dom Cristão nu avea de gând să-i poarte ranchiună pentru atâta lucra. Indolenţa îl făcuse pe Navio să se îngraşe, iar acum obezitatea îl făcea să fie indolent; boala se învârtea în cerc, hrănindu-se din propria-i substanţă, şi Dom Cristão se arătă recunoscător lui Dumnezeu că suferinţa aceasta îl ocolise. Îşi alese un scaun înalt, fără spătar. Trupul nu va avea astfel prilejul să se moleşească, iar mintea îi va rămâne vie şi ascuţită.
Navio se lansă aproape imediat într-o relatare a chinuitoarei întâlniri pe care o avusese cu Vorbitorul în numele Morţilor, fără a uita să povestească pe larg despre ameninţările acestuia în cazul în care atitudinea non-cooperantă persista.
— Un inchizitor, dacă vă puteţi închipui aşa ceva! Un infidel care îndrăzneşte să se substituie autorităţii Bisericii-Mamă! Vai, cum creşte spiritul combatant al mirenilor când Biserica-Mamă e ameninţată dar cere-le numai să vină la slujbă o dată pe săptămână şi toată fervoarea asta se vestejeşte şi adoarme cu totul.
Cuvintele lui Navio avură însă un oarecare efect: episcopul Peregrino se înfurie văzând cu ochii şi, în ciuda tenului măsliniu, faţa lui căpătă o nuanţă purpurie. După ce, într-un târziu, Navio îşi termină istorisirea, Peregrino, cu chipul devenit o mască a furiei, se întoarse către Dom Cristão şi spuse:
— Ce zici de asta, frate Amai?
„Dacă mi-ar lipsi tactul, aş zice că ai fost un neghiob când te-ai amestecat în treburile acestui Vorbitor deşi ştiai că legea e de partea lui şi că nimic din ce a făptuit nu ne-a adus vreo vătămare. Acum l-ai provocat, şi e cu mult mai primejdios decât ar fi fost dacă pur şi simplu ignorai sosirea lui aici.”