Dom Cristão zâmbi vag şi-şi lăsă capul în faţă.
— Socot că ar trebui să lovim primii, pentru a-i smulge puterea de a ne face vreun rău.
Aceste vorbe înfocate îl luară prin surprindere pe episcopul Peregrino care spuse:
— Exact aşa. Dar nu mă aşteptam să înţelegi şi tu asta.
— Filhos au un spirit la fel de înflăcărat ca şi orice alt creştin nehirotonisit, vorbi Dom Cristão. Dar pentru că noi nu avem preoţi, trebuie să ne mulţumim cu logica şi raţiunea pe care să le folosim ca înlocuitori firavi ai autorităţii.
Episcopul Peregrino bănuia că din când în când era ironizat, dar niciodată nu reuşea să identifice momentul precis când devenea ţintă.
— Prin urmare, frate Amai, cum propui să-l lovim?
— Ei bine, părinte Peregrino, legea este foarte clară. El are putere asupra noastră numai dacă îl împiedicăm să-şi îndeplinească îndatoririle lui preoţeşti. Dacă vrem să-l lipsim de puterea de a ne face rău, trebuie doar să cooperăm cu el.
Episcopul lovi cu pumnul în tăblia mesei şi răcni:
— Exact genul de sofism la care trebuia să mă aştept din partea ta, Amai.
Dom Cristão zâmbi.
— Realitatea e că n-avem de ales: ori răspundem la întrebările lui, ori face o cerere perfect justificată pentru a i se acorda statut de inchizitor, iar tu te vei îmbarca pe vreo navă ce merge la Vatican ca să te aperi de acuzaţia de persecuţie religioasă. Peregrino, ţinem cu toţii mult prea mult la tine ca să facem ceva care să provoace îndepărtarea ta din funcţie.
— A, da, cunosc foarte bine iubirea voastră.
— Vorbitorii sunt de fapt total inofensivi — nu au alcătuit vreun organism rival, nu dau împărtăşanie, nici măcar nu susţin că „Matca şi Hegemonul” pot fi luate drept scriptură. Singura lor îndatorire este să încerce să descopere adevărul despre viaţa celor care au murit şi apoi să povestească, celor care vor să-i asculte, istoria persoanei dispărute aşa cum a ales aceasta să şi-o trăiască.
— Şi consideri că acest lucru e nevătămător?
— Dimpotrivă. San Angelo a întemeiat ordinul nostru tocmai pentru că dezvăluirea adevărului este un act de mare tărie. Dar eu cred că e mult mai nevătămător decât Reforma Protestantă, să zicem. Iar anularea Patentei Catolice pe motiv de intoleranţă religioasă ar aduce cu siguranţă după sine autorizarea imediată a unei imigraţii de non-catolici, care ne-ar face să nu mai reprezentăm decât o treime din populaţie.
Episcopul Peregrino îşi mângâie inelul de pe deget:
— Şi Congresul Stelar ar putea să autorizeze aşa ceva? Există o limită privind numărul de colonişti; dacă ar trimite aici atâţia necredincioşi, s-ar depăşi cu mult această limită.
— Dar nu se poate să fi uitat că există prevederi în acest sens. Întrucât Patenta Catolică garantează o creştere neîngrădită a populaţiei, Congresul Stelar va trimite nave atunci când populaţia de prisos va trebui transportată în emigraţie obligatorie. Oricum se anticipează ca o asemenea acţiune să aibă loc peste o generaţie sau două; cine ar putea să împiedice Congresul Stelar să o înceapă chiar acum?
— N-o vor face.
— Congresul Stelar a fost întemeiat pentru a se pune capăt războaielor sfinte şi pogroamelor care au izbucnit uneori pe mai multe lumi în acelaşi timp. Invocarea legilor privitoare la persecuţia religioasă reprezintă o problemă gravă.
— E cu totul de neconceput! Nu ştiu ce eretic pe jumătate nebun cheamă un Vorbitor şi, dintr-o dată, ne confruntăm cu emigrarea forţată!
— Iubite părinte, aşa au evoluat dintotdeauna confruntările dintre autoritatea laică şi cea religioasă. Trebuie să avem răbdare, fie şi numai din următorul motiv: toate armele sunt la ei.
Auzind acestea, Navio chicoti.
— S-ar putea să aibă toate armele, dar noi deţinem cheile raiului şi iadului, spuse episcopul.
— Şi eu sunt sigur că aşteptând clipa asta, Congresul Stelar îşi freacă mâinile de bucurie. Până atunci, totuşi, poate că voi reuşi să uşurez durerea provocată de această stângăcie. Ca să nu fii silit să retractezi în mod public declaraţiile tale anterioare, (“declaraţii prosteşti, distructive şi bigote”), fă cunoscut că ai dat instrucţiuni către Filhos da Mente de Cristo să poarte apăsătoarea povara de a răspunde întrebărilor infidelului.
— S-ar putea să nu cunoaşteţi răspunsurile la toate întrebările lui, spuse Navio.
— Dar putem să găsim răspunsuri în locul lui, nu? Probabil că în felul acesta oamenii din Milagre nici nu vor trebui să-i răspundă direct Vorbitorului; vor vorbi în schimb numai cu fraţii şi surorile ordinului nostru.
— Cu alte cuvinte, spuse Peregrino înghiţindu-şi nodul din gât, călugării ordinului tău vor deveni servitorii infidelului.
Dom Cristão îşi rosti numele în gând de trei ori.
Ender nu mai trăise atât de acut sentimentul că se află pe teritoriu inamic de când fusese elev în şcoala militară. După ce pornise din praça, urcase dealul pe o potecă bătută de paşii nenumăraţilor credincioşi; domul catedralei se ridica atât de falnic încât, cu excepţia câtorva momente, când se afla pe porţiunea cea mai abruptă a pantei, îl avu tot timpul în ochi. Construită pe terase care tăiau panta, şcoala se afla în stânga lui; spre dreapta se vedea Vila dos Professores, purtând numele educatorilor, dar locuită în realitate mai mult de grădinari, îngrijitori, funcţionari, consilieri şi alţi slujbaşi. Profesorii pe care-i zări Ender purtau cu toţii uniformele cenuşii ale ordinului, iar aceştia îl măsurară curioşi când trecu pe lângă ei.
Vrăjmăşia începu atunci când ajunse pe culmea dealului, o suprafaţă întinsă, aproape netedă, de pajişte şi grădină îngrijite fără cusur, unde potecile frumos demarcate erau acoperite cu gangă concasată adusă de la topitorie. „Iată lumea Bisericii”, gândi Ender „fiecare lucruşor aşezat la locul lui, unde nici unei buruieni nu-i este îngăduit să pătrundă.” Simţi multe priviri urmărindu-i, dar acum robele erau negre sau portocalii — preoţi şi diaconi, iar ochii răutăcioşi exprimau o autoritate pe cale de a fi primejduiţi „Ce vă fur venind aici?” îi întrebă Ender în gând. Dar ştia că ura lor nu venea chiar din senin. Era o buruiană sălbăticită care creştea într-o grădină bine întreţinută; dezordinea ameninţa să se instaleze oriunde călca el, şi multe flori frumoase puteau să piară dacă el prindea rădăcini şi sugea viaţă din solul lor.
Jane sporovăia cu vioiciune, încercând să-i provoace un răspuns, dar Ender refuza să se lase prins în jocul ei. Preoţii nu trebuiau să-i vadă buzele mişcându-se; în cadrul Bisericii exista o fracţiune destul de numeroasă care considera implanturile (precum nestemata din urechea lui) drept un sacrilegiu, o încercare de a aduce îmbunătăţiri unui trup pe care Dumnezeu l-a creat perfect.
— Câţi preoţi poate întreţine această comunitate? întrebă ea prefăcându-se mirată.
I-ar fi plăcut să-i răspundă tăios că avea deja numărul lor exact în fişiere. Una dintre plăcerile lui Jane era să spună lucruri sâcâitoare atunci când el nu putea nicidecum să-i răspundă sau să recunoască, în prezenţa cuiva, că ea îi vorbea la ureche.
— Trântori care nici măcar nu se reproduc. Dacă nu se împreunează, oare evoluţia nu cere ca ei să dispară ca specie? Dar Jane ştia, desigur, că preoţii asigurau cea mai mare parte a serviciilor publice şi administrative ale comunităţii. Ender îşi întocmi răspunsurile către ea ca şi cum le-ar fi putut exprima cu voce tare. Dacă preoţii n-ar exista, atunci s-ar dezvolta vreun grup administrativ sau de afaceri sau vreo breaslă care să preia povara asta. În orice comunitate trebuie să apară un anume tip de ierarhie rigidă ca forţă conservatoare, care să-i menţină identitatea în ciuda variaţiilor şi modificărilor care o pândesc. Comunitatea s-ar dezintegra în mod inevitabil dacă nu ar exista un promotor inflexibil al convenţiilor. Caracterul forţat al convenţionalismului este stânjenitor dar esenţial pentru o comunitate. Nu aşa scrisese Valentine în cartea ei despre Zanzibar? Ea compara clasa preoţilor cu scheletul vertebratelor…