Şi tocmai pentru a-i dovedi că putea să anticipeze argumentele lui atunci când nu le putea exprima prin viu grai, Jane îi servi citatul; amăgitoare, vorbi cu vocea Valentinei, pe care o memorase în mod special pentru a-l chinui şi mai mult:
— Oasele sunt rigide şi, luate în sine, par moarte ca piatra, dar când sunt fixate şi articulate de schelet, restul trupului poate îndeplini toate mişcările necesare vieţii.
Sunetul vocii Valentinei îl îndureră mai mult decât şi-ar fi închipuit şi, desigur, mai mult decât fusese în intenţia lui Jane. Rări pasul. Îşi dădu seama că tocmai absenţa ei îl făcea să simtă atât de acut ostilitatea preoţilor. Intrase de bună voie în gura leului calvinist, păşise dezgolit din punct de vedere filosofic printre cărbunii mocniţi ai Islamului, iar fanaticii shintoişti intonaseră cântece de ameninţare în faţa ferestrei lui din Kyoto. Dar Valentine îi fusese întotdeauna alături, în acelaşi oraş, respirând acelaşi aer, suferind capriciile aceluiaşi climat. Ea reuşea să-i insufle curaj în ceea ce avea de făcut; el se întorcea după fiecare confruntare şi prin discuţiile cu ea reuşea să-şi înţeleagă până şi eşecurile, iar asta îi permitea să întrezărească mici triumfuri chiar şi în înfrângeri. „Am părăsit-o doar de zece zile, iar acum îi simt deja lipsa.”
— Cred că la stânga, spuse Jane. Slavă cerului, acum folosea propria ei voce. Mănăstirea e la marginea vestică a dealului, deasupra Staţiunii zenadorilor.
Trecu pe lângă faculdade, unde elevii între zece şi doisprezece ani învăţau ştiinţele tehnice. Iar dincolo, mănăstirea, clădirea mai puţin înaltă, care părea să-l aştepte. Văzând contrastul dintre catedrală şi mănăstire, zâmbi. Prin dispreţul pe care-l arătau măreţiei şi strălucirii, Filhos erau aproape jignitori. Nici nu era de mirare că ierarhia le purta ranchiună oriunde apăreau. Până şi grădina mănăstirii era o manifestare de răzvrătire: în afara grădinii de legume, toate terenurile fuseseră lăsate în voia bălăriilor şi a ierbii necosite.
Abatele se numea Dom Cristão, bineînţeles; sau poate Dona Cristã, dacă abatele ar fi fost femeie. Fiindcă existau doar o escola baixa şi o faculdade, aşezământul avea numai un rector; cu o simplitate graţioasă, soţul conducea mănăstirea iar soţia lui şcolile, împletind şi contopind toate treburile ordinului într-o singură căsătorie. Ender îi spusese lui San Angelo încă de la început că era culmea prefăcătoriei, nicidecum a umilinţei, ca diriguitorii mănăstirilor şi şcolii să se numească „Domnul Cristian” şi „Doamna Cristiana”, atribuindu-şi astfel un titlu care ar trebui să aparţină oricărui credincios creştin. San Angelo se mulţumise să zâmbească, fiindcă şi el gândea la fel. „Arogant prin umilinţă, aşa era şi el, şi tocmai din acest motiv l-am iubit.”
În loc să-l aştepte în escritorio, Dom Cristão ieşi în curte ca să-l întâmpine; făcea parte din disciplina ordinului ca fiecare membru să-şi strice tihna în mod deliberat în favoarea celor pe care îi slujeau.
— Vorbitor Andrew! strigă el.
— Dom Ceifeiro! îi răspunse Ender.
Ceifeiro — secerător — era titlul pe care ordinul îl dădea funcţiei de abate; decanii şcolii se numeau aradores, plugari, iar călugării erau semeadores, semănători.
Ideea lui Ender de a respinge titlul obişnuit de „Dom Cristão” îl făcu pe Ceifeiro să surâdă. Ştia ce greu era să le ceară celor din afara ordinului să li se adreseze Fiilor folosind titluri şi nume de împrumut. După cum spusese San Angelo: „Când ţi se adresează potrivit titlului, te recunosc drept creştin; când îţi spun pe nume, pe buze le va veni o predică”. Îşi puse mâinile pe umerii lui Ender, zâmbi şi spuse:
— Da, sunt Ceifeiro. Şi ce eşti tu pentru noi: o invazie de buruieni?
— Mă strădui să fiu o pacoste oriunde mă duc.
— Atunci să fii cu grijă, altfel Domnul Recoltei te va pârjoli dimpreună cu buruienile netrebuincioase.
— Ştiu, mă paşte afurisenia, dar nu ştiu ce m-ar putea face să mă pocăiesc.
— Preoţii se pocăiesc. Datoria noastră este să educăm. Bine ai făcut că ai venit la noi.
— Ai fost foarte binevoitor invitându-mă aici. A trebuit să devin cel mai josnic şantajist ca să conving pe cineva să schimbe câteva vorbe cu mine.
Ceifeiro înţelese, desigur: Vorbitorul ştia că această invitaţie fusese făcută doar din pricina ameninţării că va cere să i se acorde puteri inchizitoriale. Dar fratele Amai prefera să menţină un aer de bună înţelegere.
— Să lăsăm asta acum, e adevărat că l-ai cunoscut pe San Angelo? Chiar eşti cel care i-a mărturisit moartea?
Ender făcu un gest către buruienile înalte, ale căror vârfuri se iţeau peste coama zidului curţii:
— El ar fi încuviinţat harababura din grădina voastră. Îi plăcea să-l provoace pe Cardinalul Aquila, şi fără îndoială că şi episcopul Peregrino strâmbă din nas, dezgustat de starea jalnică a pământurilor voastre.
Dom Cristão îi făcu un semn cu ochiul.
— Cunoşti prea multe secrete. Dacă te ajutăm să afli răspuns la întrebări, vei pleca?
— Există speranţa asta. De când am început să slujesc în calitate de Vorbitor, cel mai mult am zăbovit la Reykjavik, pe Trondheim, adică un an şi jumătate.
— Aş vrea să ne promiţi o şedere la fel de scurtă. Ţi-o cer nu pentru mine, ci pentru liniştea sufletească a celor care poartă robe mult mai grele decât a mea.
Săvârşitorul îi dădu singurul răspuns sincer care-l putea ajuta pe episcop să-şi găsească liniştea:
— Promit că dacă voi găsi vreodată un loc în care să mă stabilesc, voi lepăda titlul de Vorbitor şi voi deveni un cetăţean productiv.
— Într-o lume ca a noastră, asta ar include şi convertirea la catolicism.
— Cu ani în urmă, San Angelo m-a făcut să promit că, de va fi să aleg vreodată o religie, voi alege religia lui.
— Asta nu sună nicidecum ca o declaraţie sinceră de credinţă.
— E din pricină că nu am nici una.
Ceifeiro râse de parcă ar fi ştiut el ceva şi insistă să-i arate lui Ender mănăstirea şi şcolile înainte de a începe să răspundă la întrebările lui. Ender nu se supără — dorea să vadă cum se transformaseră ideile lui San Angelo după trecerea atâtor secole. Şcolile păreau destul de plăcute, iar calitatea educaţiei era deosebită, dar se făcu întuneric până Ceifeiro îl conduse înapoi la mănăstire şi la chilia mică pe care o împărţea cu soţia lui, Aradora.
Dona Cristã se afla deja acolo, pregătind o serie de exerciţii de gramatică pe terminalul aşezat între paturi. Aşteptară până ce ea găsi un punct în care se putea opri, şi abia după aceea i se adresară.
Ceifeiro îl prezentă drept „Vorbitor Andrew”.
— Dar se pare că-i vine greu să-mi spună Don Cristão.