— Tot aşa şi episcopului, constată soţia. Numele meu adevărat e Detestai o Pecado e Fazei o Direito. „Să urăşti Păcatul şi Să Faci Numai Bine”, traduse Săvârşitorul. Numele soţului meu se pretează la o prescurtare încântătoare: „Amai, iubeşte tu”. Dar al meu? Îţi poţi închipui pe cineva care strigă către o prietenă: „Oi! Detestai!”? Râseseră cu toţii. Iubirea şi ura, ăştia suntem, soţ şi soţie. Cum îmi vei spune dacă numele de Cristina e prea bun şi nu-l merit?
Ender îi privi chipul uşor ridat, pe care cineva cu un spirit mai critic decât al lui ar fi văzut bătrâneţea. Şi totuşi, în zâmbetul acela era un sâmbure de râs şi vioiciunea din ochi o făcea să pară mult mai tânără, chiar mai tânără decât el însuşi.
— Te-aş boteza Beleza, dar soţul tău m-ar acuza că flirtez cu tine.
— Nu, el m-ar numi Beladona, de la „frumuseţe şi otravă” într-o glumă răutăcioasă. Nu-i aşa, Dom Cristão?
— Datoria mea e să te fac să te simţi umilă.
— Aşa cum şi menirea mea e să te păstrez cast, răspunse ea.
Auzind aceste vorbe, Ender îşi mută privirea de la un pat la celălalt.
— Aha, încă unul pe care căsătoria noastră castă îl face curios, spuse Ceifeiro.
— Ba nu, îi răspunse Ender. Dar îmi amintesc că San Angelo recomanda ca soţul şi soţia să împartă acelaşi pat.
— Singurul mod de a face asta ar fi ca unul dintre noi să doarmă noaptea, iar celălalt ziua.
— Regulile trebuie adaptate potrivit tăriei de caracter a Filhos da Mente, explică Ceifeiro. Fără îndoială că există şi dintr-aceia care pot împărţi patul şi rămâne caşti, dar soţia mea este încă prea frumoasă şi dorinţele cărnii sunt prea puternice.
— Aşa a vrut San Angelo. El spunea că patul căsătoriei ar trebui să fie încercarea continuă a iubirii de cunoaştere. Spera că fiecare bărbat şi femeie din ordin va voi, după o vreme, să se înmulţească şi prin trup, nu numai prin minte.
— Dar în clipa când am face-o ar trebui să părăsim Ordinul, spuse Ceifeiro.
— E un lucru pe care scumpul nostru San Angelo nu l-a înţeles, fiindcă în timpul vieţii lui nu a existat nici o mănăstire care să aparţină cu adevărat Ordinului, îl lămuri Aradora. Mănăstirea devine familia noastră şi plecarea ar fi la fel de dureroasă ca şi divorţul. Odată ce rădăcinile se înfig bine, planta nu mai poate fi smulsă decât cu chinuri şi suferinţe. Aşadar noi dormim în paturi separate şi avem destulă tărie ca să rămânem în Ordin.
Vorbise cu o asemenea mulţumire în glas încât, aproape fără să vrea, pe Ender îl podidiră lacrimile. Ea văzu, se îmbujoră la faţă şi-şi mută privirea de la el.
— Nu jeli pentru noi, Vorbitor Andrew. Avem parte de mult mai multă bucurie decât de suferinţă.
— Mă înţelegi greşit, spuse Ender. Lacrimile n-au pornit din milă, ci datorită frumuseţii.
— Ba nu, interveni Ceifeiro, până şi preoţii celibatari consideră că puritatea noastră în căsătorie este, în cel mai bun caz, excentrică.
— Dar eu nu cred asta, spuse Ender. O clipă, îi veni în gând să povestească despre îndelungata lui tovărăşie cu Valentine, la fel de apropiată şi iubitoare ca o soţie, şi totuşi castă ca o soră. Dar, gândindu-se la ea, rămase fără grai. Se aşeză pe patul lui Ceifeiro şi-şi cuprinse faţa între palme.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Aradora. În acelaşi timp, Ceifeiro îşi aşeză cu blândeţe mâna pe creştetul lui.
Ender îşi înălţă capul, încercând să alunge neaşteptata revărsare de dragoste şi dor pentru Valentine.
— Mă tem că această călătorie m-a apăsat mai mult decât oricare alta. Am lăsat-o departe pe sora mea, care vreme de ani şi ani a mers alături de mine. S-a căsătorit la Reykjavik. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când am părăsit-o, dar constat că mi-e dor de ea mai mult decât aş fi crezut. Voi doi…
— Vrei să spui că şi tu eşti celibatar? întrebă Ceifeiro.
— Dar acum eşti şi văduv, şopti Aradora.
Lui Ender nu i se părea nicicum neobişnuit ca despărţirea de Valentine să fie exprimată prin asemenea vorbe.
Jane murmură în ureche:
— Dacă lacrimile astea fac parte dintr-un plan iscusit de-al tău, recunosc că sunt depăşită.
Bineînţeles, nu era vorba de nici un plan. Ender era chiar înspăimântat la gândul că sentimentele îi scăpaseră din frâu în felul acesta. În seara trecută, pe care o petrecuse în casa Ribeira, stăpânise situaţia; acum simţea că cedează în faţa acestor călugări căsătoriţi, dovedind aceeaşi uitare de sine ca şi Quara sau Grego.
— Am impresia, spuse Ceifeiro, că ai ajuns să cauţi răspuns la mult mai multe întrebări decât ţi-ai imaginat când ai pornit la drum.
— Cred că eşti foarte singuratic, spuse Aradora. Sora ta şi-a găsit un loc stabil. Dar cauţi şi tu un asemenea lucru?
— Nu cred. Socot că am depăşit măsura şi am abuzat de ospitalitatea voastră. Călugării nehirotonisiţi n-ar trebui să asculte confesiuni.
Aradora izbucni în râs.
— Ei, orice catolic poate asculta confesiunea unui necredincios.
Cu toate acestea, Ceifeiro nu râse.
— Vorbitor Andrew, mi-e limpede că ne-ai acordat mai multă încredere decât ţi-ai pus în gând, dar te asigurăm că o merităm. Şi, prietene, discuţia asta m-a convins că pot avea încredere în tine. Episcopul se teme de tine, şi recunosc că şi eu am avut unele rezerve la început, dar acum le-am făcut uitate. Dacă voi putea, te voi ajuta, deoarece cred că nu vei face cu bună ştiinţă vreun rău satului nostru.
— Aha, şopti Jane, acum am înţeles. O manevră foarte inteligentă, Săvârşitorule. Eşti un actor mult mai desăvârşit decât am crezut.
Înţepătura îl făcu pe Ender să se simtă cinic şi meschin, şi îi provocă un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. Întinse mâna către nestemată, găsi minusculul comutator şi, cu unghia, îl mişcă într-o parte, apoi în jos. Nestemata amuţi. Jane nu mai putea nici să-i vorbească la ureche, nici să vadă sau să asculte din acel loc privilegiat.
— Să mergem afară, propuse Ender.
Ei înţeleseră perfect ce făcuse Ender, întrucât funcţia unui asemenea implant era binecunoscută; luară gestul drept o dovadă a dorinţei lui de a discuta netulburat şi în intimitate, astfel că acceptară bucuroşi invitaţia. Ender intenţionase să reducă nestemata la tăcere doar temporar, ca răspuns la insensibilitatea lui Jane; se gândise că va activa din nou interfaţa doar peste câteva minute. Dar felul în care se destinseseră Aradora şi Ceifeiro imediat ce nestemata devenise inactivă îl împiedica să o activeze, măcar pentru o vreme.
Afară, pe dealul învăluit în noapte, stând de vorbă cu Aradora şi Ceifeiro, uită că Jane nu mai asculta. Cei doi îi povestiră despre copilăria singuratică a Novinhei şi despre felul în care îşi aminteau că o văzuseră renăscând, graţie iubirii părinteşti a lui Pipo şi prieteniei cu Libo.
— Dar, din noaptea morţii lui, a murit pentru noi toţi.
Novinha nu aflase nici o vorbă despre discuţiile care se purtau privind situaţia ei. Necazurile celor mai mulţi copii n-ar fi devenit temă de dezbateri în cabinetul episcopului, subiect de conversaţie pentru profesorii din mănăstire sau de nesfârşite speculaţii în biroul primarului. La urma-urmelor, nu orice copil putea fi vlăstarul celor doi Os Venerados, iar planeta nu avea alt xenobiolog.
— S-a împăcat cu soarta ei şi a devenit foarte pedantă. A întocmit rapoarte privind activitatea de adaptare a plantelor locale pentru a putea fi utile fiinţelor umane, şi a plantelor pământeşti pentru a putea supravieţui în condiţiile oferite de Lusitania. A răspuns întotdeauna la orice întrebare fără să ezite, cu seninătate şi fără duşmănie. Dar nu avea prieteni, iar pentru noi era ca şi moartă. Chiar am vorbit cu Libo, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace, şi ne-a spus că şi el, care fusese prieten cu ea, nu era tratat nici măcar cu dezinteresul pe care ea îl arăta tuturor celorlalţi. Îşi descărca furia pe el şi-i interzicea să-i pună întrebări. Ceifeiro descoji un fir de iarbă locală şi linse lichidul de pe suprafaţa interioară. Ai putea să guşti şi tu, Vorbitor Andrew, are o savoare interesantă, iar cum organismul nu poate metaboliza nici o moleculă din ea, este inofensivă.