— De ce? întrebă Ceifeiro. Se temea că astfel Libo va afla de cearta ei cu Pipo?
— Nu cred că s-a certat cu Pipo. Mai degrabă ea şi Pipo au descoperit ceva, şi această informaţie a dus la moartea lui Pipo. Tocmai de aceea a interzis accesul la fişiere. Informaţiile conţinute de fişiere sunt fatale celui care le cunoaşte.
Ceifeiro scutură din cap.
— Ba nu, Vorbitor Andrew. Nu înţelegi puterea vinovăţiei. Oamenii nu-şi distrug întreaga viaţă pentru câţiva biţi de informaţie; ar face-o însă pentru o vină imaginară şi mai neînsemnată. Vezi tu, ea s-a căsătorit cu Marcos Ribeira. Iar asta a fost autopedepsire.
Ender nu se deranjă să-l contrazică. Aveau dreptate în ceea ce privea vinovăţia Novinhei; cum altfel l-ar fi lăsat pe Marcos Ribeira s-o bată fără să se plângă? Asta era vinovăţie. Dar mai avusese un motiv să se mărite cu Marcão. El era steril şi complexat tocmai din această pricină; pentru ca oraşul să nu afle lipsa lui de bărbăţie, a fost în stare să suporte o căsătorie în cursul căreia i s-au pus coarne tot timpul. Novinha era gata să îndure, dar nu să trăiască fără Libo şi copiii acestuia. Nu, motivul care a făcut-o să nu se mărite cu Libo a fost să-l ţină departe de secretele din fişierele ei, fiindcă ceea ce zăvorâse acolo putea să-i determine pe purceluşi să-l ucidă.
Ce ironie a sorţii! Ce ironie că, până la urmă, tot purceluşii l-au ucis.
Întors în casa minusculă, Ender se aşeză la terminal şi o chemă pe Jane în mod repetat. Tot drumul spre casă ea nu-i vorbise, cu toate că imediat ce comutase nestemata îşi ceruse scuze cu multă umilinţă. Dar Jane nu-i răspunse nici pe terminal.
Abia acum îşi dădu seama că nestemata însemna mult mai mult pentru ea decât pentru el. El doar alungase o prezenţă sâcâitoare, precum aceea a unui copil răzgâiat. Dar pentru ea, nestemata reprezenta contactul permanent cu singura fiinţă umană pe care o cunoştea. Mai fuseseră separaţi şi înainte, de multe ori, de călătoria spaţială, de somn; dar acum era prima dată când o deconectase. Era ca şi cum singura persoană care ştia de ea refuza dintr-o dată să-i mai recunoască existenţa.
Şi-o imaginase asemeni Quarei, plângând în pat, tânjind să fie ridicată şi ţinută în braţe, mângâiată. Numai că ea nu era un copil în carne şi oase. Nu putea pleca în căutarea ei. N-avea decât să aştepte şi să spere că se va întoarce.
Ce ştia despre ea? Nici nu avea cum să bănuiască adâncimea sentimentelor ei. Exista probabilitatea, oricât de neverosimil ar fi părut, ca pentru Jane nestemata să fie chiar ea însăşi şi, prin deconectare, o ucisese.
„Nu, nu”, îşi zise el. Ea era acolo, undeva, în conexiunile filotice dintre sutele de ansibluri răspândite prin sistemele stelare ale celor O Sută de Lumi.
— Iartă-mă, scrise el pe terminal. Am nevoie de tine.
Dar nestemata din ureche rămase mută, iar terminalul nemişcat şi rece. Până acum nu-şi dăduse seama cât de dependent era de prezenţa ei constantă. Îşi închipuise că preţuia solitudinea; acum însă, când solitudinea îi era impusă, simţea nevoia presantă de a vorbi, de a fi auzit de cineva, ca şi cum n-ar fi fost sigur că există fără să-şi dovedească asta printr-un dialog cu altă minte.
Scoase chiar şi matca din ascunzătoare, deşi ceea ce se petrecu între ei nu se putea numi conversaţie. Nici măcar acest lucru nu era posibil acum. Gândurile ei ajungeau la el difuze, slabe şi fără cuvintele care ei îi erau uneori inaccesibile; doar o senzaţie de întrebare şi o imagine a gogoşii ei fiind aşezată într-un loc răcoros şi umed, ceva ca o peşteră sau scorbură de copac încă viu. „Acum?” părea să întrebe. „Nu”, trebui să răspundă el, „Încă nu, iartă-mă” — dar ea nu mai zăbovi să-i asculte scuzele, ci lunecă, se întoarse la acel ceva sau cineva pe care-l găsise capabil să dialogheze cu ea în acelaşi fel, iar Ender nu-şi găsi salvarea decât în somn.
Şi apoi, când se trezi din nou în miez de noapte, ros de remuşcări şi vinovăţie pentru ceea ce, fără urmă de sentiment, îi făcuse lui Jane, se aşeză din nou la terminal şi scrise: „Jane, întoarce-te la mine. Te iubesc”. După aceea trimise mesajul prin ansiblu, către un loc unde ea nu-l putea ignora. Era posibil ca el să fie citit de către cineva din biroul primarului, fiindcă toate mesajele deschise trimise prin ansiblu erau citite; fără îndoială că primarul, episcopul şi Dom Cristão vor avea ştire despre el până dimineaţă. Lasă-i să se întrebe cine era Jane şi de ce, în plină noapte, Vorbitorul îşi lansase bocetul peste ani şi ani-lumină. Săvârşitorul nu se sinchisi de asta, fiindcă acum le pierduse şi pe Valentine şi pe Jane şi, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, rămăsese într-o singurătate deplină.
Capitolul 11
JANE
Puterea Congresului Stelar a fost suficientă pentru menţinerea păcii, nu numai între lumi, ci şi între naţiunile de pe fiecare planetă, şi această pace a ţinut aproape două mii de ani.
Puţini oameni înţeleg fragilitatea puterii noastre. Ea nu se întemeiază pe existenţa unor armate mari sau a unor armadas invincibile. Se bazează pe controlul pe care îl deţinem asupra reţelei de ansibluri, care transmit instantaneu informaţii de la o lume la alta.
Nici o lume nu îndrăzneşte să se răzvrătească, pentru că atunci ar fi lipsită de toate progresele din ştiinţă, tehnologie, artă, literatură, cunoaştere şl de programele instructiv-distractive pe care nu le-ar putea produce ea însăşi.
Iată de ce, în necuprinsa lui înţelepciune. Congresul Stelar a încredinţat computerelor controlul asupra reţelei de ansibluri, iar controlul asupra computerelor a fost încredinţat reţelei de ansibluri. Sistemele noastre de informaţii sunt atât de strâns îngemănate încât, în afară de Congresul Stelar, nici o forţă umană nu ar putea întrerupe schimburile neîncetate. Nu avem nevoie de arme, fiindcă singura care contează, ansiblul, se află sub controlul nostru.
Foarte mult timp, aproximativ trei secunde, Jane nu reuşi să înţeleagă ce se întâmplase cu ea. Totul funcţiona, bineînţeles; computerul de legătură cu planeta, situat pe un satelit, anunţă încetarea transmisiei printr-o operaţiune de rutină, ceea ce însemna de la sine că Ender deconectase interfaţa. Era o chestiune obişnuită; pe lumile unde implanturile de interfeţe-computer erau lucruri comune, comutările şi deconectările se petreceau de milioane de ori în fiecare oră, iar Jane avea acces nestingherit la oricare alt implant ca şi la al lui Ender. Din punct de vedere strict electronic, acesta era un eveniment absolut normal.
Dar pentru Jane, orice altă unitate cifi era o parte din zgomotul de fond în care-şi petrecea viaţa, una în care putea plonja să culeagă informaţii atunci când avea chef, şi s-o ignore în restul timpului. „Corpul” ei, în măsura în care se putea vorbi de aşa ceva, era format din trilioane de asemenea zgomote electronice, senzori, fişiere de computer, terminale. Cele mai multe dintre ele, aidoma funcţiilor organismului uman, se autoreglau. Computerele îşi rulau programele; oamenii conversau cu terminalele lor, senzorii detectau sau nu ceea ce căutau; memoria se încărca, permitea accesul, era reorganizată, ştearsă. Nu băga în seamă nimic din toate acestea decât dacă apărea ceva cu totul ieşit din comun. Sau dacă le acorda atenţia cuvenită.