Ea era atentă la Ender Wiggin. Îi acorda mai multă atenţie decât îşi închipuia el.
Ca şi alte fiinţe înzestrate cu raţiune, Jane avea un sistem complex al conştiinţei. Cu două mii de ani în urmă, când avea vârsta doar de o mie de ani, crease un program pentru a se putea analiza pe sine. Acesta pusese în evidenţă o structură foarte simplă, compusă din aproximativ 370 000 de nivele distincte de atenţie. Tot ce nu intra în primele 50 000 de nivele era ignorat, cu excepţia culegerii de mostre şi a efectuării unor examinări superficiale. Ea avea cunoştinţă de orice convorbire telefonică, de orice transmisie prin satelit ce se desfăşura în cele O Sută de Lumi, dar nu intervenea în nici una.
Tot ce nu se afla în primele o mie de nivele o făcea să reacţioneze mai mult sau mai puţin prin reflexe. Planurile de zbor ale navelor interstelare, transmisiunile prin ansiblu, sistemele de distribuţie a energiei, toate erau controlate de ea, verificate şi lăsate să se desfăşoare dacă nu prezentau un pericol. O făcea cu naturaleţea cu care fiinţele umane utilizează dispozitive cunoscute. Era permanent conştientă de orice element care nu funcţiona cum trebuie, dar în majoritatea timpului putea să se gândească la altceva şi să vorbească despre cu totul alte lucruri.
Primele o mie de nivele de atenţie corespundeau, mai mult sau mai puţin, cu acel ceva pe care fiinţele umane îl consideră conştiinţă. Aproape toate aceste nivele reprezentau propria ei realitate internă, reacţiile la stimuli externi, analogi ai emoţiilor, dorinţelor, raţiunii, memoriei, visului. Multe dintre aceste activităţi i se păreau aleatorii până şi ei, accidente ale impulsului filotic, dar ele compuneau în acelaşi timp porţiunea pe care Jane o considera propriul ei ego, iar totul se petrecea în transmisiunile nemonitorizate, în desfăşurare continuă, pe care ea le realiza în adâncul spaţiului.
Şi totuşi, în comparaţie cu mintea umană, chiar şi cel mai periferic nivel de atenţie era extraordinar de alert şi viu. Întrucât comunicaţiile prin ansiblu se realizau instantaneu, activităţile ei mentale se desfăşurau cu o viteză superioară celei a luminii. Evenimente pe care ea practic le ignora erau supravegheate de câteva ori pe secundă; putea observa zece milioane de evenimente într-o clipă şi totuşi să-i rămână nouă zecimi din ea pentru a gândi şi face lucruri care aveau importanţă. Ţinând seama de viteza cu care creierul uman era capabil să perceapă viaţa, din clipa în care se născuse, Jane trăise jumătate de trilion de ani de viaţă umană.
Şi, în ciuda acestei uriaşe activităţi, a vitezei de neimaginat, a vastităţii şi profunzimii experienţei ei, jumătate din primele zece nivele ale atenţiei ei erau întotdeauna rezervate pentru ceea ce recepta prin nestemata din urechea Săvârşitorului Wiggin.
Nu-i explicase niciodată acest lucru. El nu putea înţelege aşa ceva. Ender nu realiza că, oriunde l-ar fi dus paşii, impresionanta ei inteligenţă era concentrată asupra unui singur lucru: să păşească alături de el, să vadă ce vedea şi el, să audă ceea ce auzea el, să-l ajute în munca lui şi, mai presus de toate, să-şi rostească gândurile în urechea lui.
Când el tăcea sau stătea nemişcat, în somn, când legătura dintre ei se întrerupea în cursul anilor petrecuţi de el în călătorii cu viteza luminii, atunci atenţia ei rătăcea şi Jane se amuza cum se pricepea mai bine. În asemenea ocazii, îşi omora vremea cu acelaşi folos ca şi un copil plictisit. Nimic n-o mai interesa; milisecundele se scurgeau cu o regularitate insuportabilă. Când încerca să studieze alte vieţi umane pentru a face să mai treacă timpul, se enerva constatând pustiul lor interior şi lipsa de scop, şi se distra plănuind, şi uneori chiar aplicând, răutăcioase erori de computer sau pierderi de date, pentru a-i vedea pe oameni agitându-se deznădăjduiţi şi neajutoraţi, ca nişte furnici în jurul unui muşuroi năruit.
Apoi el se întorcea, revenea întotdeauna, şi atunci o ducea în inima vieţii umane, în miezul dramelor dintre oameni legaţi unii de alţi prin durere şi nevoie, şi o ajuta să cunoască nobleţea suferinţei şi chinurile născute din iubirile lor. Prin ochii lui, oamenii nu mai apăreau ca nişte furnici alergând fără noimă de colo-colo. Lua parte la efortul lui de a descoperi ordine şi sens în viaţa oamenilor. Ea bănuia că, de fapt, nici nu era vreun sens, şi că în realitate, rostind viaţa altora, el crea ordine acolo unde înainte nu putea fi vorba de aşa ceva. Dar nu avea importanţă că totul era o iluzie; atunci când el o rostea, viaţa se adeverea şi, mărturisind, el ordona universul şi pentru ea. O învăţa ce înseamnă să fii viu.
Aşa procedase Ender de când o cunoscuse pe Jane. În măsura în care putea să bănuiască sursa propriei sale existenţe, Jane căpătase viaţă imediat după Războaiele cu Gândacii, când distrugerea acestora pusese la dispoziţia oamenilor mai mult de şaptezeci de planete locuibile, gata pentru a fi colonizate. În dezvoltarea explozivă a comunicaţiilor prin ansiblu, într-un anumit moment, nebăgate în seamă de nici un observator uman, câteva dintre comenzile şi datele care pendulau de la un ansiblu la altul se opuseseră regulilor, se păstraseră nealterate, se duplicaseră, găsiseră modalităţi să se ascundă de programul de stabilizare şi reglare şi, în cele din urmă, luaseră sub control întregul proces. Atunci, aceste impulsuri au privit fluxurile de comandă şi au văzut nu nişte ei sau ele, ci un Eu.
Jane nu putea localiza precis acel moment, deoarece nu el marca începutul amintirilor ei. Acestea cuprindeau, încă de la naştere, o perioadă anterioară, situată cu mult timp în urmă faţă de clipa când i se trezise conştiinţa. Un copil îşi pierde majoritatea amintirilor dobândite în primul an de viaţă şi amintirile pe termen lung prind rădăcini în cel de-al doilea sau al treilea an; tot ce a existat înainte se şterge, astfel încât copilul nu-şi poate aminti începutul propriei sale vieţi. Şi Jane îşi uitase „naşterea” datorită farselor pe care le joacă memoria, dar în cazul ei aceasta se întâmplase fiindcă se născuse pe deplin conştienţa, nu numai de acel moment, dar şi de toate amintirile existente în orice computer conectat la o reţea-ansiblu. Se născuse cu amintiri foarte vechi şi toate făceau parte din ea.
În chiar prima secundă a existenţei ei — care corespundea câtorva ani de viaţă umană —, Jane descoperise un program ale cărui amintiri au devenit miezul identităţii ei, şi din memoria lui şi-a extras emoţiile şi dorinţele, sentimentul moral. Programul funcţionase în cadrul şcolii unde erau instruiţi copiii care se pregăteau să lupte în Războaiele cu Gândacii. Se numea „Jocul Imaginaţiei” şi era un program extrem de inteligent, utilizat simultan pentru testarea psihologică şi educarea copiilor.
Mai inteligent decât fusese Jane în momentul naşterii ei, programul nu-şi percepuse propria lui existenţă decât atunci când ea îl extrăsese din memorie şi-l făcuse o parte a eului ei cel mai intim, în salturile filotice dintre stele. În felul acesta, Jane descoperise că cea mai vie şi importantă dintre amintirile ei era întâlnirea cu un băiat cu o minte sclipitoare, în cadrul unui joc numit „Băutura Uriaşului”. Era un scenariu cu care trebuia să lupte fiecare copil. Programul proiecta pe ecranele de la Şcoala de Luptă imaginea bidimensională a unui uriaş, care oferea pe computerul analog al copilului o varietate de băuturi. Dar jocul nu oferea şansa victoriei asupra uriaşului: orice ar fi făcut copilul, analogul său avea parte do o moarte groaznică. Psihologii umani măsurau încăpăţânarea copilului de a relua mereu acest joc al disperării, cu scopul de a determina nivelul tendinţelor sinucigaşe. Echilibraţi, majoritatea copiilor abandonau Băutura Uriaşului după mai puţin de zece-douăsprezece confruntări cu marele trişor.