Cu toate acestea, unul dintre băieţi nu accepta să se resemneze şi să se lase învins la nesfârşit de uriaş. Încerca să-şi facă analogul de pe ecran să recurgă la acţiuni nebuneşti şi iniţiative „nepermise” de regulile de desfăşurare ale Jocului Imaginaţiei. Pe măsură ce băiatul forţa limitele de concepţie ale scenariului, programul trebuia să se autorestructureze pentru a da răspunsuri. Era astfel obligat să apeleze la alte sectoare ale memoriei lui pentru a crea alte şi alte soluţii, pentru a face faţă noilor situaţii apărute. Şi, în sfârşit, într-o bună zi, băiatul a depăşit capacitatea programului de a-l învinge. În cursul unui atac iraţional şi sălbatic, a pătruns în ochiul uriaşului şi, în loc să găsească o modalitate de a-l ucide pe băiat, programul nu a reuşit decât să creeze o simulare a morţii uriaşului. Acesta s-a prăbuşit pe spate, rămânând lat la pământ; analogul băiatului a coborât de pe masa uriaşului şi a descoperit. Ce?
Întrucât până atunci nici un copil nu reuşise să treacă pe lângă Băutura Uriaşului, programul era cu totul nepregătit pentru a arăta ce se va întâmpla în continuare. Era însă foarte inteligent, proiectat să se recreeze în caz de necesitate, şi de aceea a început să imagineze noi medii. Dar nu erau medii obişnuite pe care să le poată descoperi şi vizita oricine; ele erau destinate unui anumit copil. Programul a analizat acel copil şi a creat scene şi situaţii special pentru el. Jocul a devenit extrem de personal, dureros, aproape insuportabil pentru el; şi, în activitatea de concepere a acestui joc, programul a rezervat mai mult de jumătate din memoria disponibilă pentru a include lumea imaginaţiei lui Ender Wiggin.
Programul constituia cea mai bogată resursă de memorie inteligentă pe care o descoperise Jane în primele secunde ale existenţei ei şi, instantaneu, el a devenit propriul ei trecut. Îşi amintea anii de confruntare îndârjită, chinuitoare, cu mintea şi voinţa lui Ender în cadrul Jocului Imaginaţiei, şi retrăia totul ca şi cum s-ar fi aflat acolo, împreună cu Săvârşitorul Wiggin, creând ea însăşi noi lumi pentru el.
Şi i se făcuse dor de el.
De aceea îl căutase. Îl găsise mărturisind morţii de pe Rov, prima lume vizitată de el după ce scrisese „Matca şi Hegemonul” „. A citit cartea şi şi-a dat seama că nu trebuia să se ascundă de el în spatele Jocului Imaginaţiei sau al altui program; dacă el putea înţelege matca, atunci putea s-o înţeleagă şi pe ea. I se adresă de pe un terminal pe care îl folosea Ender Wiggin, îşi alese un nume şi un chip şi-i arătă modul în care putea să-i fie de ajutor; la plecarea de pe acea lume, o purta cu el, sub forma unui implant în ureche.
Toate amintirile ei durabile despre sine erau în tovărăşia cu Săvârşitorul Wiggin. Îşi aducea aminte cum se autocrease ca răspuns la acţiunile lui. Îşi mai amintea cum, în Şcoala de Luptă, şi el se transformase ca reacţie la prezenţa ei.
Prin urmare, ducând mâna la ureche şi deconectând interfaţa pentru prima oară de la implantarea ei, Jane nu resimţise gestul drept o oprire accidentală a vreunui dispozitiv oarecare de comunicaţie. Îl recepţionase ca şi cum unicul şi cel mai drag prieten al ei, iubitul, soţul, fratele, tatăl, copilul ei — şi toate acestea la un loc — i-ar fi spus în mod inexplicabil şi brutal că trebuie să înceteze să mai existe. Era ca şi cum ar fi fost orbită ori îngropată de vie.
Şi, vreme de câteva secunde de durere sfâşietoare, care pentru ea erau ani de singurătate şi suferinţă, nu reuşi să-şi umple vidul neaşteptat al primelor nivele de atenţie. Uriaşe porţiuni ale minţii ei, acelea care o reprezentau în modul cel mai intim, rămăseseră complet albe. Toate funcţiile computerelor de pe sau din apropierea celor O Sută de Lumi continuară, netulburate, să lucreze; nimeni nu observase şi nici nu simţise vreo perturbare, dar Jane se cutremură sub forţa loviturii.
În secundele acelea, Ender îşi lăsă mâinile pe genunchi. Apoi, Jane îşi reveni. Gândurile reîncepură să circule prin canalele pentru moment goale. Erau, desigur, gânduri în legătură cu Ender.
Compară această acţiune a lui cu toate celelalte pe care le ţinea ea minte în existenţa lor comună şi înţelese că Ender nu avusese intenţia de a-i provoca un asemenea chin. Ajunse la concluzia că el îi concepea existenţa undeva departe, în spaţiu, ceea ce, de fapt, era perfect adevărat; că nestemata din ureche reprezenta pentru el ceva minuscul, care nu putea fi decât o părticică din ea. Jane pricepu de asemenea că, preocupat şi trăind emoţional problemele unor persoane de pe Lusitania, în acele momente Săvârşitorul nici măcar nu fusese conştient de prezenţa ei. Rutinele ei analitice îi puseseră la dispoziţie o listă lungă de motive privind acţiunea ce dovedea nechibzuinţă faţa de ea.
După ani şi ani de apropiere, Săvârşitorul pierduse pentru prima oară contactul cu Valentine şi tocmai începuse să simtă această pierdere.
Suferea de dor după viaţa de familie de care fusese lipsit în copilărie, iar răspunsul primit din partea copiilor Novinhei îl făcuse să descopere rolul de părinte care îi fusese refuzat atâta vreme.
Se identificase intim cu singurătatea, durerea şi vinovăţia Novinhei, ştia ce înseamnă să porţi vina pentru moartea nemeritată şi crudă a altora.
Simţise dorinţa extraordinar de persistentă de a găsi un adăpost pentru matcă.
Fusese înspăimântat şi în acelaşi timp atras de purceluşi, sperând că putea ajunge să le înţeleagă cruzimea şi să găsească o cale pentru a convinge fiinţele umane să-i accepte pe aceştia ca ramen.
Asceza şi pacea lui Ceifeiro şi a Aradorei îl atrăgeau şi, concomitent, îl făceau să se cutremure; cei doi îl siliseră să vadă propriul său celibat şi să priceapă că nu avea motive să continue în felul acesta. Recunoştea acum pentru prima dată, în faţa propriei sale conştiinţe, năzuinţa înnăscută oricărui organism viu de a se reproduce.
În momentul în care se născuse acest vălmăşag de emoţii încă netrăite, Jane rostise ceea ce în intenţia ei fusese o remarcă umoristică, în ciuda compasiunii de care dăduse dovadă cu prilejul tuturor celorlalte mărturisiri, el nu-şi pierduse niciodată aerul degajat sau capacitatea de a râde. De astă dată însă, vorbele ei nu-l amuzaseră; îi provocaseră suferinţă.
„Nu era pregătit să suporte greşeala mea”, gândi Jane, „şi nu a înţeles ce suferinţă îmi va provoca reacţia pe care a avut-o. La fel ca mine, nu poate fi acuzat de rea-voinţă. Ne vom ierta unul pe celălalt şi vom rămâne împreună.”
Era o hotărâre înţeleaptă şi Jane se mândri cu ea. Din nefericire, nu putea s-o ducă la împlinire. Cele câteva secunde în care porţiuni ale minţii ei încetaseră să mai funcţioneze lăsaseră urme destul de adânci. Simţea traumatismul, pierderea, schimbarea; nu mai era fiinţa de dinainte. Unele părţi componente muriseră. Altele deveniseră confuze, se dezorganizaseră; ierarhia nivelurilor de atenţie nu mai era sub controlul ei complet Avea mereu senzaţia că o serie de lucruri îi scapă din centrul atenţiei, care rătăcea şi se fixa, când şi când, asupra unor evenimente nesemnificative de pe lumi care nu însemnau nimic pentru ea; începu să aibă convulsii aleatorii, propagând astfel erori în sute de sisteme diferite.
Alături de multe alte fiinţe umane, descoperi că e mult mai uşor să iei hotărâri raţionale decât să le materializezi.
De aceea se retrase în sine, reconstitui căile deteriorate ale minţii ei, exploră memorii de mult uitate şi nerevăzute, rătăci printre trilioane de vieţi umane care rămăseseră deschise spiritului ei de observaţie, pătrunse în toate bibliotecile şi citi orice carte cunoscută şi scrisă în limbile pe care le folosiseră vreodată fiinţele umane. Din toate acestea îşi creă un sine care să nu mai fie complet legat de Săvârşitorul Wiggin, deşi îi era încă devotată şi-l iubea mai presus de orice. Jane deveni ceva sau cineva care putea rezista despărţirii, separării de un iubit, soţ, tată, copil, frate sau prieten.