Nu-i era uşor. Ţinând seama de modul în care percepea ea timpul, îi trebuiră cincizeci de mii de ani.
În acest interval, Ender reconectase nestemata, o chemase, iar ea nu-i răspunsese. Acum ea revenise, însă el nu încerca să-i vorbească. Scria în schimb rapoarte pe terminal, introducându-le în memorie pentru ca ea să le poată citi. Chiar dacă nu-i dădea nici un răspuns, el simţea nevoia de a i se adresa. Unul dintre fişierele deschise de el conţinea o scuză plină de umilinţă. Ea o şterse şi o înlocui cu un mesaj simplu: „Bineînţeles că te iert”. Nu încăpea nici o îndoială că foarte curând el va revedea fişierul prin care-şi ceruse iertare şi va descoperi că ea recepţionase apelul şi-i răspunsese.
Şi în tot acest timp nu-i vorbi. Îşi alocă din nou jumătate din numărul primelor niveluri de atenţie celor ce puteau fi văzute sau auzite, totuşi nu-i dădu lui Ender nici un semn pentru a-l avertiza că erau împreună. În cursul primilor o mie de ani de chin şi regăsire de sine se gândise să-l pedepsească, dar dorinţa aceasta se risipise pentru totdeauna. Nu i se adresă pentru că, în timp ce analiza ce se întâmpla cu el, înţelese că Ender nu mai avea nevoie să găsească un sprijin în tovărăşiile vechi şi sigure. Jane şi Valentine se aflaseră neîncetat lângă el. Ele nu reuşeau nici măcar împreună să-i ofere ajutor în toate situaţiile, dar îl ocrotiseră în multe cazuri, astfel că el nu se văzuse silit să facă un efort pentru a realiza mai mult. Acum, singurul prieten vechi ce-i mai rămăsese era matca, iar ea nu avea cum să-i ţină o tovărăşie adevărată; era mult prea străină şi pretenţioasă pentru a-i oferi lui Ender altceva decât un sentiment de vinovăţie.
Către cine se va îndrepta? Jane ştia deja răspunsul. Cu două săptămâni în urmă, înainte de a pleca de pe Trondheim, Ender se îndrăgostise, în felul lui, de Novinha. Iar ea devenise o cu totul altă persoană, mult mai îndărătnică şi complicată decât fetiţa pe care voia el să o lecuiască de amărăciunea trăită în copilărie. Pătrunsese deja în familia ei, răspunsese disperatelor nevoi ale copiilor porniţi în căutarea înţelegerii cuiva şi, fără să-şi dea seama, aceştia îi oferiseră prilejul de a-şi satisface unele dintre dorinţele lui neostoite. Novinha îl aştepta — obstacol şi ţintă. „Ce bine înţeleg toate acestea”, gândi Jane. „Şi voi fi martoră la desfăşurarea evenimentelor.”
În acelaşi timp, se ocupă totuşi de rezolvarea problemei pe care i-o încredinţase Ender, deşi nu avea intenţia de a-i dezvălui, pentru o vreme măcar, vreuna dintre concluziile la care ajunsese. Ocoli cu uşurinţă straturile de protecţii sub care Novinha îşi plasase fişierele secrete. Apoi, Jane reconstitui cu atenţie exact aceeaşi simulare pe care o văzuse şi Pipo. Îi trebui destul de mult timp — câteva minute — ca să analizeze cu minuţiozitate fişierele lui Pipo şi, din ceea ce ştiuse şi văzuse acesta, să închege un tot coerent. El făcuse legătura graţie intuiţiei, iar Jane prin comparaţie. Dar izbuti, şi atunci înţelese de ce murise Pipo. De îndată ce pricepu cum îşi alegeau purceluşii victimele, reuşi să descopere ce făcuse Libo pentru a-şi provoca moartea.
Acum ştia mai multe lucruri. Înţelesese că purceluşii erau ramen şi nu varelse. Mai descoperi că şi Ender avea de înfruntat riscul de a muri în acelaşi fel ca Pipo şi Libo.
Fără să se mai sfătuiască cu el, Jane luă hotărâri privind modul în care avea să acţioneze de acum încolo. Va continua să-l urmărească pe Ender şi va avea grijă să intervină pentru a-l avertiza în caz că îl pândeşte primejdia de a muri. Până atunci însă, avea multe de făcut. După cum vedea ea situaţia în ansamblu, nu purceluşii vor constitui problema principală cu care se va confrunta Ender. Jane ştia că el va înţelege aproape imediat, aşa cum se întâmpla şi atunci când întâlnea alte fiinţe umane sau ramen. Capacitatea lui de a realiza o legătură empatică intuitivă era demnă de toată încrederea. Marile obstacole erau episcopul Peregrino şi ierarhia catolică, precum şi opoziţia lor de nezdruncinat faţă de Vorbitorul în numele Morţilor. Pentru a realiza ceva în favoarea purceluşilor, Ender va trebui să se bucure de cooperarea autorităţilor bisericeşti din Lusitania, nu să aibă de înfruntat atitudinea lor ostili Şi nimic nu putea conduce la o cooperare mai bună decât descoperirea unui duşman comun.
Nu încăpea nici o îndoială că acesta avea să fie găsit curând. Sateliţii de observare de pe orbita Lusitaniei transmiteau lanţuri nesfârşite de informaţii prin rapoarte-ansiblu, care erau dirijate către toţi xenologii şi xenobiologii din cele O Sută de Lumi. Printre aceste date se strecuraseră şi unele privind modificări imperceptibile ale terenurilor acoperite cu ierburi situate la nord-vestul pădurii care se învecina cu oraşul Milagre. Ierburile indigene fuseseră constant înlocuite cu plante complet noi. Se aflau într-o zonă în care fiinţele umane călcau rareori, şi nici purceluşii nu merseseră vreodată acolo, cel puţin în cursul primilor treizeci de ani de când fuseseră plasaţi sateliţii pe orbită.
În realitate, sateliţii observaseră că purceluşii nu ieşea din pădurile lor decât periodic, pentru a purta războaie sălbatice cu alte triburi. De la întemeierea coloniei umane, triburile din imediata apropiere a oraşului Milagre nu mai purtaseră nici un război. Prin urmare, ele nu aveau nici un motiv să se aventureze către preerie. Şi totuşi, păşunile din pădurea tribală de lângă Milagre se transformaseră, şi aceiaşi lucru se putea spune şi despre turmele de cabra: ele erau dirijate spre zona ce suferise modificarea şi turmele care ieşeau de acolo apăreau reduse numeric şi aveau o culoare mai deschisă. Dacă cineva studia fenomenul cât de cât, ajungea cu siguranţă la o concluzie de netăgăduit: toate exemplarele de cabra erau tunse, iar unele dintre ele măcelărite.
Jane nu putea aştepta ani de zile până când vreun absolvent să observe schimbarea. De aceea, începu să ruleze singură analize ale datelor pe zecile de computere folosite de xenobiologii care studiau Lusitania. Va lăsa datele proiectate în aer deasupra unui terminal neutilizat, astfel încât să fie găsite de vreun xenobiolog atunci când va veni să lucreze şi totul să pară ca şi cum altcineva a făcut proiecţia şi a uitat-o astfel. Tipări şi câteva rapoarte care să fie descoperite de vreun om de ştiinţă inteligent. Dar nimeni nu-şi dădu seama sau, dacă se întâmplase aşa ceva, se părea că nimeni nu înţelegea cu adevărat consecinţele la care puteau conduce aceste informaţii brute. În cele din urmă, Jane lăsă pur şi simplu o însemnare împreună cu una din imaginile ei:
„Ia priviţi! Se pare că purceluşii au făcut o pasiune pentru agricultură.”
Xenologul care a găsit însemnarea lui Jane nu a reuşit să afle cine o lăsase şi, la scurt timp după aceea, nici nu şi-a mai bătut capul să-l găsească pe autor. Jane ştia că omul avea ceva din aerul unui hoţ care, printr-o semnătură, îşi atribuie rezultatele trudei altora, ale căror nume ajung să fie şters unul după altul între data redactării şi cea a publicării: exact tipul de om de ştiinţă de care avea nevoie Jane. Comportarea lui venea în întâmpinarea intenţiei ei. Dar chiar şi aşa stând lucrurile, omul nu dovedi o ambiţie ieşită din comun. Se mulţumi să-şi prezinte raportul drept o lucrare obişnuită şi, pe deasupra, să-l ofere unei reviste obscure. Jane îşi luă libertatea de a împinge lucrarea până la un înalt nivel de prioritate şi distribui copii câtorva persoane cheie, care să priceapă implicaţiile politice. Şi de fiecare dată raportul apăru însoţit de o observaţie neînsemnată: