— În regulă, care ţi-e parola?
— Parola?
Olhado îşi lăsă capul să cadă pe terminal, acoperind pentru moment o parte din afişaj.
— Te rog să nu-mi spui că nu ştii ce parolă ai.
— Ascultă, Olhado, am avut un program, unul foarte evoluat, care mă ajuta să mă descurc. Nu era nevoie decât să-i spun: „Cumpără asta” şi el se ocupa de problemele mele financiare.
— N-ai voie să faci aşa ceva. E ilegal să încarci sistemele publice cu un asemenea program auxiliar. Chestia din urechea ta la asta foloseşte?
— Da, şi pentru mine nu era ilegal.
— Vorbitorule, eu n-am ochi, dar nu din vina mea. Dacă, nu ştii nimic, atunci e vina ta. Abia după ce spusese aceste vorbe îşi dădu seama că-i vorbea lui Wiggin de parcă ar fi fost un puşti.
— Îmi închipui că politeţea se învaţă de la treisprezece ani în sus, spuse Ender.
Olhado îi aruncă o privire. Zâmbea. Tata ar fi urlat la el şi probabil că după aceea s-ar fi dus s-o bată pe mama pentru că nu-şi învaţă copiii să se poarte. Însă Olhado oricum n-ar fi îndrăznit să-i spună tatei aşa ceva.
— Iartă-mă, răspunse el, dar nu pot pătrunde în contul tău fără parolă. Nu se poate să nu ştii care e.
— Încearcă să-mi foloseşti numele.
Olhado încercă. Fără folos.
— Încearcă să scrii „Jane”.
— Nimic.
Săvârşitorul se strâmbă.
— Încearcă „Săvârşitorul”.
— Săvârşitorul? Xenocidul?
— Hai, încearcă.
Reuşi, dar Olhado nu pricepea.
— Cum se face că ai o astfel de parolă? E ca şi cum ar fi un cuvânt urât, numai că sistemul nu acceptă astfel de parole.
— Am un ciudat simţ al umorului, îi răspunse Ender. Şi programul meu auxiliar, sau cum îi zici tu, are unul şi mai ciudat.
Olhado râse.
— Asta-i bună. Un program cu simţul umorului. Fondul curent de lichidităţi apăru pe ecran. Olhado nu văzuse în viaţa lui un număr atât de mare. Da, se pare că totuşi, computerul ştie să glumească.
— Atât de mulţi bani am?
— Trebuie să fie o greşeală.
— Păi, am călătorit mult cu viteza luminii. E clar că unele dintre investiţiile mele au dat roade în timp ce eram pe drum.
Cifrele erau reale. Vorbitorul în numele Morţilor era mai bogat decât îşi închipuise vreodată Olhado că ar putea fi cineva.
— Să-ţi spun ceva, zise Olhado. În loc să-mi plăteşti un salariu, mai bine îmi dai un procentaj din dobândă pe perioada cât lucrez pentru tine. Să zicem o miime de procent. Şi atunci, în câteva săptămâni o să-mi pot permite să cumpăr Lusitania şi să transport solul ei pe altă planetă.
— N-o să câştigi chiar atât de mult.
— Vorbitorule, singura modalitate prin care poţi aduna aşa de mulţi bani din investiţii e să ai o mie de ani.
— Hm, făcu Vorbitorul.
Şi după expresia lui, Olhado îşi dădu seama că spusese ceva caraghios.
— Chiar ai o mie de ani?
— Timpul, spuse Săvârşitorul, timpul e ceva atât de trecător şi lipsit de substanţă. După cum spunea Shakespeare: „Am risipit timpul şi-acum timpul mă isprăveşte.”
— Ce însemnă „isprăveşte”?
— Mă pierde.
— De ce-mi citezi dintr-un tip care nici măcar nu ştie să vorbească Esenţiala?
— Transferă în contul tău suma pe care o consideri drept un salariu bun pentru o săptămână, şi-apoi apucă-te să faci comparaţii ale fişierelor pe care au lucrat Pipo şi Libo cu câteva săptămâni înainte de a muri.
— S-ar putea să aibă protecţii.
— Foloseşte parola mea. Trebuie să ne permită accesul.
Olhado începu să caute. Vorbitorul îl urmări tot timpul. Din când în când, îl întreba pe Olhado ce făcea. După întrebări, Olhado îşi dădu seama că Andrew Wiggin ştia despre computere mai mult decât ştia el însuşi. Nu cunoştea prea bine comenzile necesare; era limpede că, mulţumindu-se să privească, Vorbitorul gândea intens. La sfârşitul zilei, când căutările nu dăduseră nici un rezultat spectaculos, lui Olhado îi trebui doar o clipă ca să priceapă de ce arăta Wiggin atât de încântat de ceea ce obţinuse. „Nu voiai rezultate”, gândi Olhado. „Voiai doar să vezi cum fac eu cercetarea. Ştiu sigur cu ce o să te ocupi la noapte, Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor. Vei scotoci tu însuţi prin alte fişiere. Chiar dacă n-am ochi, pot vedea mai bine decât îţi închipui. Mare greşeală faci păstrând totul atât de ascuns, Vorbitorule. Nu ştii că sunt de partea ta? N-o să spun nimănui cum parola ta permite accesul în fişierele personale. Chiar dacă ai vrea să vezi fişierele primarului sau ale episcopului, nu-i nevoie să păstrezi secretul faţă de mine. Eşti aici numai de trei zile, dar te cunosc îndeajuns ca să-mi placi şi ţin atât de mult la tine încât aş face orice ca să te ajut atâta vreme cât nu voi pricinui vreun rău familiei mele.
Novinha descoperi aproape imediat încercările lui Ender de a pătrunde în fişierele ei, în dimineaţa următoare. Recunoscuse deschis şi cu oarecare aroganţă că încercase, dar ceea ce o îngrijora era că nu ştia cât de departe mersese. În unele fişiere reuşise să obţină accesul, dar cele mai importante, cu înregistrarea simulărilor pe care le văzuse Pipo, îi rămăseseră închise. Cel mai rău o deranja faptul că nu făcuse nici un efort să rămână nedetectat. Numele lui era tipărit în fiecare director de acces, chiar şi în cele pe care până şi un şcolar le-ar fi putut schimba sau şterge.
„Ei bine, nu voi admite că acest amestec să mă tulbure de la treburile pe care le am”, hotărî ea. „A dat buzna în casa mea, mi-a influenţat copiii, îmi spionează fişierele şi procedează de parcă ar avea dreptul să…”
Şi continuă astfel până când îşi dădu seama că nu lucrase deloc, în schimb se gândise la tot soiul de cuvinte usturătoare pe care să i le arunce în faţă când îl va vedea din nou.
„Nu te mai gândi atâta la el. Concentrează-te asupra altor lucruri. … şi râsul din seara trecută al lui Miro şi al Elei. De neînchipuit!” Bineînţeles că azi dimineaţă Miro a redevenit morocănos cum îl ştia, iar Ela, a cărei bună dispoziţie mai persistase puţin, a început curând să aibă un aer îngrijorat, preocupat, potrivnic şi irascibil ca întotdeauna. Şi chiar dacă, aşa cum i-a spus Ela, micuţul Grego plânsese şi-l îmbrăţişase pe acest om, de cum s-a sculat a pus mâna pe foarfecă şi i-a tăiat cearceaful de pe pat în fâşii lungi şi precise, iar la şcoală l-a lovit pe fratele Adornai drept în vintre, făcând astfel ca ora să se întrerupă brusc şi să se ajungă la o consultaţie cu Dona Cristã. Cam asta-i tot cea reuşit Vorbitorul cu mâinile lui vindecătoare. „Poate — şi imaginează că are dreptul să intre în casa mea şi să repare tot ce-am făcut eu rău, dar o să afle că unele răni nu se vindecă atât de lesne. Da, însă Dona Cristã i-a spus că într-adevăr Quara a vorbit în ora Sorei Bebei, şi încă în faţa tuturor copiilor, dar de ce? Pentru a le spune că-l cunoscuse pe infamul, îngrozitorul Falante pelos Mortos, cum se numea de fapt Andrew, că era rău aşa cum spusese şi episcopul Peregrino, ba poate şi mai rău, fiindcă l-a chinuit pe Grego până când a plâns şi, într-un târziu, sora Bebei se văzuse silită să-i ceară Quarei să tacă. Asta era ceva, dacă o scosese pe Quara din profunda ei stare de muţenie.”