Iar Olhado, atât de conştient de sine, atât de rupt de toate, era acum agitat, numai despre Andrew a vorbit seara trecută la masă. Ştiţi că nici măcar nu avea habar cum să transfere bani? Şi nici nu v-ar veni să credeţi ce parolă imposibilă are — ştiam că reţelele de computere nu admit astfel de cuvinte — nu, nu pot să vă spun, e secret — practic eu l-am învăţat cum să caute dar cred că se pricepe la computere, nu-i un dobitoc, nici vorbă, mi-a spus că foloseşte un program auxiliar şi de aceea are nestemata aia în ureche, mi-a zis că pot să-mi stabilesc plata la cât vreau eu, nu că ar fi multe de cumpărat pe aici, dar aş putea economisi pentru când o să fiu pe picioarele mele — cred că-i foarte bătrân. Sunt sigur că ţine minte lucruri, care s-au petrecut de mult. Am impresia că limba lui maternă e Esenţiala, nu sunt mulţi oameni în cele O Sută de Lumi care să fi învăţat Esenţiala de mici, credeţi că s-a născut pe Pământ?
Până la urmă Quim a răcnit la el să-şi ţină gura şi să nu mai vorbească despre acea unealtă a diavolului, altfel are să-i ceară episcopului să organizeze o şedinţă de exorcism, fiindcă se vedea de la o poştă că Olhado era. posedat; şi când Olhado s-a mulţumit doar să rânjească şi să facă un semn din ochi, Quim a ieşit val-vârtej din bucătărie, din casă, şi nu s-a întors decât după căderea întunericului. Mai bine ar fi dacă Vorbitorul ar locui în casa noastră”, se gîndi Novinha, „mai ales că-mi influenţează familia chiar şi când nu se află aici şi tot îşi vâră nasul prin fişierele mele, dar asta n-am s-o admit.
Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, eu sunt cea vinovată, eu l-am chemat aici, eu l-am smuls din locul pe care el îl numea cămin — zice că are o soră acolo, parcă pe Trondheim — e greşeala mea că se află aici, în oraşul ăsta nenorocit de la periferia celor O Sută de Lumi, înconjurat de un gard care însă nu-i împiedică pe purceluşi să mi-i ucidă pe cei dragi…”
Şi se gândi iarăşi la Miro, care semăna atât de mult cu adevăratul lui tată încât nu putea înţelege cum de n-o acuza nimeni de adulter, se gândi la el cum zăcea pe panta dealului, la fel ca şi Pipo, îşi imagină modul în care purceluşii îi deschiseseră pieptul cu cuţitele lor primitive din os. „Se va repeta. Oricât m-aş strădui, o vor face din nou. Şi chiar dacă nu se va întâmpla aşa, curând va sosi ziua în care va împlini vârsta să se însoare cu Ouanda, iar atunci va trebui să-i spun cine e în realitate şi de ce nu se vor putea căsători, şi el va şti că-mi merit toate chinurile la care m-a supus Cão şi că el m-a lovit cu palma lui Dumnezeu spre a mă pedepsi pentru toate păcatele mele.
Până şi eu… Vorbitorul acesta m-a silit să mă gândesc la lucruri pe care am reuşit să le ascund de mine însămi vreme de săptămâni şi uneori chiar luni întregi. De când nu mi-am mai petrecut o dimineaţă gândindu-mă la copii mei? De când nu mai sper pentru ei? Cât a trecut de când gândul mi-a rămas doar la Pipo şi la Libo? De când n-am mai băgat de seamă că şi eu cred cu adevărat în Dumnezeu, sau cel puţin în Dumnezeul răzbunător şi pedepsitor al Vechiului Testament, care, cu un zâmbet, a şters de pe faţa pământului oraşe întregi fiindcă oamenii nu i se închinau? Nu ştiu dacă m-ar putea ajuta Cristos.”
Aşa îşi petrecu Novinha întreaga zi, fără să lucreze deloc, în timp ce gândurile refuzau totuşi s-o ducă la vreo concluzie.
În cursul după-amiezii, Quim apăru în pragul uşii:
— Iartă-mă că te deranjez, mamă.
— Nu mă deranjezi, spuse ea. Şi-aşa nu-s bună de nimic astăzi.
— Ştiu, nu-ţi pasă că Olhado îşi petrece tot timpul cu ticălosul acela blestemat, dar m-am gândit că ar fi bine să afli că, după şcoală, Quara s-a dus glonţ acolo. Acasă la el.
— Da?
— Oare nu-ţi pasă deloc, mamă? Ce s-a întâmplat? Ai de gând să schimbi aşternuturile şi să-l laşi să-i ia locul cu totul?
Înveninată de o furie rece, Novinha sări în picioare şi se repezi la băiat. El se făcu mic de ruşine.
— Iartă-mă, mamă. Eram atât de supărat…
— În toţi anii cât am fost căsătorită cu tatăl tău nu i-am permis niciodată să ridice mâna la copii mei. Dar dacă ar trăi, i-aş cere chiar eu să-ţi tragă o chelfăneală.
— I-ai cere-o, spuse Quim cu un are sfidător, dar l-aş ucide înainte de a pune mâna pe mine. Poate că ţie-ţi place să fii pălmuită, dar mie n-o să-mi facă nimeni aşa ceva!
Novinha nu era hotărâtă s-o facă; dar mâna ei ţâşni şi-l lovi peste faţă înainte de a-şi da seama ce se petrecea.
Era imposibil să-l doară prea tare de la o singură palmă. El însă izbucni imediat în lacrimi, se lăsă moale şi se aşeză pe podea, cu spatele la Novinha.
— Iartă-mă, iartă-mă, îngână printre suspine.
Novinha îngenunche în faţa băiatului şi-l mângâie stângaci pe umeri. Îşi dădu seama că nici măcar nu-l mai îmbrăţişase de când era de vârsta lui Grego. „Când am hotărât să devin atât de nesimţitoare? Şi când l-am atins iar, de ce a trebuit să fie o palmă în loc de un sărut?”
— Şi pe mine mă îngrijorează ceea ce se întâmplă, spuse Novinha.
— A reuşit să distrugă totul. Abia a venit şi nimic nu mai e cum a fost.
— Estevão, şi aşa lucrurile nu mergeau prea grozav ca să nu spui că schimbarea nu e binevenită.
— Dar nu aşa cum vrea el. Confesiunea şi penitenţa: astea sunt schimbările de care avem nevoie.
Nu era prima oară când Novinha îl invidia pe Quim pentru încrederea lui în puterea preoţilor de a-l absolvi de păcate. „Pentru că n-ai păcătuit nicicând, fiule, pentru că nu ştii nimic despre imposibilitatea penitenţei.”
— Cred că va trebui să vorbesc cu Wiggin, spuse Novinha.
— Şi s-o aduci acasă pe Quara?
— Nu ştiu. Nu pot să neg faptul că a făcut-o să vorbească din nou. Totuşi nu pentru că-l îndrăgeşte. N-a zis o vorbă bună despre el.
— Atunci de ce s-a dus la el?
— Probabil c-a vrut să-i spună vreo răutate. Trebuie să recunoşti: faţă de muţenia ei dinainte, e un pas mare.
— Şi diavolul îşi ascunde adevăratele intenţii sub masca faptelor bune pentru ca apoi…
— Quim, nu-mi ţine acum lecţii de demonologie. Du-mă la casa Vorbitorului şi rezolv eu şi singura.
Merseră pe poteca de pe lângă cotul râului. Şerpii de apă năpârleau, de aceea fâşiile de piele în curs de descompunere făceau ca solul să fie alunecos. „De asta mă voi ocupa în următorul proiect”, gândi Novinha. „Trebuie să descopăr cum se dezvoltă monştrii ăştia scârboşi şi probabil că aşa o să aflu şi la ce ne-ar putea folosi. Sau măcar să-i împiedic să mai îmbăloşeze şi să mai împută malul şase săptămâni pe an.” Singura mângâiere era că pieile de şarpe păreau să fertilizeze solul; ierburile moi de lângă râu creşteau mai dese acolo unde năpârleau şerpii. Era singura formă inofensivă şi plăcută de viaţă indigenă de pe Lusitania; cât ţinea vara, oamenii veneau pe malul râului ca să stea întinşi pe peticul acela îngust de pajişte naturală care şerpuia printre trestii şi în iarba aspră a preeriei. În ciuda aspectului ei respingător, mâzga produsă de putrezirea pieilor de şarpe promitea lucruri bune în viitor. Quim părea să se gândească la acelaşi subiect:
— Mamă, n-am putea planta cumva nişte ierburi de râu în jurul casei?
— E unul dintre primele experimente pe care le-au încercat bunicii tăi cu ani în urmă, dar n-au reuşit să descopere cum s-o facă. Iarba de râu se polenizează dar nu produce seminţe; când s-au străduit să o răsădească, a trăit doar scurt timp, apoi s-a ofilit şi în anul următor n-a mai crescut. Presupun că-i prieşte numai în apropierea apei.