Puţin întărâtat, Quim se strâmbă şi grăbi pasul. Novinha oftă. Quim părea mereu să ia drept un afront personal faptul că în acest univers lucrurile nu mergeau întotdeauna aşa cum ar fi vrut el.
Curând după aceea ajunseseră la casa Vorbitorului. Copiii se jucau bineînţeles în praça — strigau unul la celălalt pentru a se auzi în hărmălaia de acolo.
— Uite-o, spuse Quim. Cred că ar trebui să-i iei pe Olhado şi pe Quara de aici.
— Îţi mulţumesc că mi-ai arătat casa.
— Nu glumesc. Asta e o confruntare serioasă între bine şi rău.
— Toate sunt aşa, îl calmă Novinha. Separarea binelui de rău te sleieşte de puteri. Nu, Quim, ştiu bine că eşti în stare să-mi explici în amănunţime, dar…
— Mamă, nu mă trata cu atâta îngăduinţă.
— Quim, dar mi se pare normal, dacă te gândeşti că şi tu mă tratezi la fel întotdeauna.
Trăsăturile feţei lui se înăspriră de furie reţinută.
Ea întinse mâna şi-l atinse blând, temător; băiatul îşi încordă umărul sub atingerea ei, de parcă mâna i-ar fi fost un păianjen veninos.
— Quim, să nu încerci niciodată să-mi ţii lecţii despre bine şi rău. Am trecut prin asta de atâtea ori, iar tu nu ştii nici pe departe ce însemnă…
El îi îndepărtă mâna şi porni grăbit. „Doamne, cât de mult duc dorul zilelor şi săptămânilor când nu schimbam măcar o vorbă unul cu altul.”
Novinha bătu puternic din palme. Uşa se deschise pe dată. Era Quara.
— Oi, Méezinha, exclamă ea, tambãm veio jogar? Ai venit să te joci şi tu?
Olhado şi Vorbitorul proiectaseră pe terminal un joc cu lupte între nave interstelare. Vorbitorului i se dăduse un terminal cu un câmp holografic mult mai mare şi mai plin de detalii decât majoritatea celorlalte, şi amândoi manevrau în acelaşi timp escadroane formate din peste zece-douăsprezece nave. Jocul era foarte complex şi nici unul dintre ei nu ridică ochii s-o salute.
— Olhado mi-a zis să-mi ţin gura, altfel îmi smulge limba şi mă pune s-o mănânc pe pâine, turui Quara. Aşa că ar fi bine să nu scoţi o vorbă până nu se termină jocul.
— Stai jos, te rog, murmură Vorbitorul.
Quara se lăsă pe podea alături de ea.
— V-am auzit pe tine şi pe Quim afară, spuse ea. Strigaţi amândoi, aşa că am auzit.
Novinha simţi că roşeşte. O irita că Vorbitorul o auzise certându-se cu fiul ei. Nu era treaba lui. Nimic din ce se petrecea în familia ei nu-l privea. Şi în nici un caz nu era de acord ca el să se joace de-a războiul. Era oricum prea arhaic şi demodat. În spaţiu nu mai avuseseră loc bătălii de sute de ani, în afara luptelor întâmplătoare cu contrabandiştii. Milagre era un loc atât de paşnic încât nimeni nu poseda vreo armă mai periculoasă decât bastonul poliţistului. Olhado n-o să vadă o bătălie cât o trăi. Cu toate acestea, era captivat de un joc războinic; probabil că exista vreun grăunte înnăscut care creştea în masculii speciei, o dorinţă de a-şi sfârteca rivalii sau de a-i face una cu pământul. Ori poate că violenţa pe care o văzuse acasă îl îndemna s-o regăsească în această joacă. „E vina mea. Iarăşi e vina mea.”
Deodată Olhado strigă deznădăjduit, căci flota lui dispăru într-un nor de explozii.
— N-am văzut-o! Nu pot să cred că ai reuşit! Nici măcar n-am zărit-o venind!
— Asta e şi nu mai urla atât, spuse Vorbitorul. Reia jocul şi vezi cum am procedat, ca să poţi reacţiona data viitoare.
— Îmi închipuiam că voi, mărturisitorii, trebuie să fiţi ca nişte preoţi. Cum de ai devenit un tactician atât de bun?
Vorbitorul zâmbi cu subînţeles către Novinha şi îi răspunse:
— Uneori, ceea ce fac eu pentru a-i convinge pe oameni să-mi spună adevărul aduce cu o mică bătălie.
Olhado se rezemă cu spatele de perete şi închise ochii pentru a viziona din nou o parte din joc.
— M-ai spionat, spuse Novinha. Şi nici măcar n-ai făcut-o foarte abil. E cumva o „tactică” a Vorbitorilor în numele Morţilor?
Ender zâmbi:
— Dar a reuşit să te aducă încoace, nu?
— Ce căutai prin fişierele mele?
— Am venit să mărturisesc moartea lui Pipo.
— Nu eu l-am ucis. Fişierele mele nu te privesc.
— Tu m-ai chemat.
— M-am răzgândit. Îmi pare rău. Dar asta nu-ţi dă totuşi dreptul să…
Îngenunche în faţa ei ca să-l poată auzi şi rosti cu o voce neaşteptat de blândă:
— Pipo a aflat ceva de la tine; orice ar fi fost, pentru asta l-au ucis purceluşii. De aceea ai blocat şi ai ascuns fişierele astfel încât să nu dea nimeni peste ele. Ai refuzat chiar să te măriţi cu Libo, tocmai pentru ca nici el să nu aibă acces la ceea ce a văzut Pipo. Ai chinuit şi falsificat atât propria-ţi viaţă cât şi pe a celor pe care i-ai iubit, numai ca să-i împiedici pe Libo şi Miro să afle secretul care le putea aduce moartea.
Novinha se simţi cuprinsă brusc de un fior rece, iar mâinile şi picioarele începură să-i tremure. Se afla aici de trei zile şi, în afară de ceea ce bănuise Libo, ştia deja mai multe decât oricare altul.
— Toate astea-s numai minciuni, spuse ea.
— Ascultă-mă, Dona Ivanova, planul a dat greş. Libo a murit, nu? Oricare ar fi fost adevărul, ascunderea lui nu i-a salvat viaţa. Şi n-o va apăra nici pe-a lui Miro. Neştiinţa şi amăgirea nu pot salva pe nimeni. Singura salvare e în cunoaştere.
— Niciodată, şopti ea.
— Înţeleg că ai tăinuit secretul faţă de Libo şi Miro, dar eu ce reprezint pentru tine? Nimic, prin urmare ce importanţa ar avea dacă eu l-aş afla şi aş muri din pricina asta?
— N-are absolut nici o importanţă dacă trăieşti sau nu, spuse Novinha, dar n-o să obţii acces la fişierele acelea.
— Se pare că nu înţelegi: nu ai dreptul să pui ochelari de cal pe ochii altora. Fiul tău şi sora lui se întâlnesc în fiecare zi cu purceluşii şi, datorită ţie, ei nu ştiu că următorul gest sau cuvânt ar putea însemna condamnarea lor la moarte. Mâine îi voi însoţi, fiindcă nu pot mărturisi moartea lui Pipo fără să discut cu purceluşii…
— Nu mai vreau să mărturiseşti moartea lui Pipo.
— Nu mă interesează ce vrei. N-o fac pentru tine, dar te implor să-mi destăinui ce ştia Pipo.
— N-o să afli niciodată ce ştia Pipo, pentru că el a fost o persoană bună, înţelegătoare şi iubitoare, care…
— Care a ţinut lângă el o fetiţă însingurată şi înspăimântată şi i-a alinat rănile sufleteşti. Şi în timp ce spuse aceste vorbe, îşi lăsă mâna pe umărul Quarei.
Novinhei îi era peste puteri să rabde gestul.
— Să nu îndrăzneşti să te compari cu el! Quara nu e orfană, m-auzi? Are o mamă, pe mine, şi n-are nevoie de tine, aşa cum nici unul, nici măcar unul dintre noi n-are nevoie de tine! Apoi, inexplicabil, porni să plângă. Şi nu voia să plângă în faţa lui. Nici nu voia să se afle aici. Omul acesta răvăşise totul. Porni împleticit spre uşă, trântind-o în urma ei. Avea dreptate Quim: era însuşi diavolul. Ştia prea multe, cerea prea mult, dădea prea mult şi aveau cu toţii prea mult nevoie de el. Cum de reuşise să capete o asemenea putere asupra lor într-un răstimp atât de scurt?
Apoi o săgetă un gând care o făcu pe dată să-şi stăvilească lacrimile şi să se îngrozească. Spusese că Miro şi sora lui mergeau la purceluşi în fiecare zi. Ştia deci. Cunoştea toate secretele.
Toate, în afara secretului pe care nici ea însăşi nu-l cunoştea — cel pe care Pipo îl descoperise în simularea ei. Dacă ajungea şi la el, va poseda tot ce ascunsese atâta amar de ani. Când ceruse un Vorbitor în numele Morţilor, voise ca acesta să descopere adevărul despre Pipo; acum însă el venise şi aflase adevărul despre ea.