Uşa se închise cu zgomot. Săvârşitorul se rezemă uşor de taburetul pe care stătuse Novinha şi-şi lăsă capul pe braţe.
Îl auzi pe Olhado ridicându-se şi traversând calm încăperea către el.
— Ai încercat să pătrunzi în fişierele mamei, spuse el cu glas potolit.
— Aşa e, recunoscu Săvârşitorul.
— M-ai convins să te învăţ cum să cauţi fişierele ca s-o poţi spiona pe mama mea. Ai făcut din mine un trădător.
Nu exista răspuns care să-l mulţumească pe Olhado într-un asemenea moment. Săvârşitorul nici măcar nu încerca. Aşteptă tăcut până ce Olhado ieşi din casă.
Tulburarea pe care o încerca acum nu rămăsese totuşi nesesizată de matcă. O simţi cum i se frământa în minte, atrasă de suferinţa lui. „Nu”, îi spuse el în gând, „nu poţi face nimic, nu-i nimic de explicat. Probleme umane, atâta tot, chestiuni ciudate şi străine care depăşesc capacitatea ta de înţelegere.”
„Ah.” Şi percepu atingerea ei pe dinăuntru, trecând aidoma unei adieri prin frunzişul copacilor; simţi tăria şi vigoarea lemnului ţâşnind spre lumină, îmbrăţişarea aprigă dintre rădăcini şi pământ, zburdălnicia tandră a razelor de soare pe frunzele înfiorate. „Vezi tu, Săvârşitorule, am învăţat de la el pacea pe care şi-a găsit-o.” Senzaţia se stinse pe măsură ce matca se retrase din mintea lui. Forţa copacului rămase în fiinţa lui, calmul şi muţenia luară locul tăcerii chinuite a Săvârşitorului. Totul ţinuse doar o clipă. Zgomotul produs de închiderea uşii încă nu se stinsese cu totul. Quara, care se afla alături de el, se ridică iute în picioare şi porni ţopăind spre pat. Se aruncă pe saltea şi sări în sus de câteva ori.
— N-ai rezistat decât o zi sau două, spuse ea veselă. Acum toată lumea te urăşte.
Ender zâmbi cam strâmb şi se întoarse cu faţa spre ea.
— Şi tu?
— A, sigur, răspunse ea. Eu te-am urât prima, poate doar Quim să mi-o fi luat-o înainte. Coborî de pe pat şi mersese la terminal. Apăsând câte o tastă, intră în program. În aerul de deasupra terminalului apăru un grup de probleme de adunare pe două coloane.
— Vrei să mă vezi cum lucrez la aritmetică?
Ender se ridică şi se aşeză lângă ea la terminal.
— Sigur că vreau, spuse el. Par totuşi cam grele.
— Nu pentru mine, spuse ea lăudăroasă. Le rezolv mai repede ca oricine.
Capitolul 13
ELA
MIRO: Purceluşii susţin că sunt masculi, dar trebuie să-i credem pe cuvânt.
OUANDA: De ce-ar minţi?
MIRO: Ştiu că eşti tânără şi naivă, dar le lipseşte ceva din dotare.
OUANDA: Am absolvit cursul de antropologie fizică. Cine susţine că o fac la fel ca noi?
MIRO: E limpede că n-o fac. Şi fiindcă veni vorba, NOI n-o facem de fel. Cred că am descoperit aşezarea organelor genitale. Umflăturile acelea de pe pântec, unde părul e mai fin şi mai deschis la culoare.
OUANDA: Rudimente de mameloane. Chiar şi tu ai aşa ceva.
MIRO: I-am zărit ieri pe Mâncătorul-de-Frunze şi pe Ceşti la vreo zece metri distanţă, aşa că i-am văzut BINE, dar Ceşti îl mângâia pe pântec pe Mâncătorul-de-Frunze şi mi s-a părut că umflăturile acelea se întăriseră.
OUANDA: Ţi s-a părut.
MIRO: Un lucru e sigur. Pântecul Mâncătorului-de-Frunze era ud şi reflecta razele soarelui, iar lui îi plăcea treaba asta.
OUANDA: O fi pervers.
MIRO: De ce nu? Sunt cu toţii burlaci, nu? Sunt adulţi, dar aşa-zisele lor soţii nu i-au iniţiat pe nici unul în bucuriile paternităţii.
OUANDA: Am impresia că un zenador bântuit de dorinţe sexuale îşi proiectează propriile sale frustrări asupra subiecţilor pe care îi studiază.
Luminişul era neclintit. Miro îşi dădu seama într-o clipă că se întâmplase ceva. Purceluşii nu făceau nimic. Stăteau ici şi colo, jos sau în picioare. Nemişcaţi; abia dacă respirau. Toţi priveau fix în pământ.
În afară de Uman, care apăru din pădurea aflată în spatele lor. Merse încet, rigid, şi-i ocoli până ajunse în faţa lor. Miro simţi cotul Ouandei în coaste, dar nu privi spre ea. Ştia că se gândeşte la acelaşi lucru. Acesta să fie momentul când ne vor ucide, ca pe Libo şi Pipo?
Uman rămase neclintit şi-i privi vreme de câteva clipe. Aşteptarea îi apăsa cumplit. Nu spuseră nimic, nici măcar nu-şi îngăduiră să renunţe la expresia detaşată, impenetrabilă, pe care o exersaseră atâţia ani. Arta non-comunicării fusese prima pe care trebuiseră s-o înveţe înainte ca Libo să le permită să-l însoţească. Dacă feţele lor nu evidenţiau nici un gând şi nici nu mai transpirau vizibil sub povara emoţiilor, nici un purceluş nu le putea ghici intenţiile. Ca şi cum aceasta ar fi slujit la ceva. Uman devenise deja prea priceput să răstălmăcească tăcerile în răspunsuri, să întregească adevăruri din afirmaţii neutre. Dar fără îndoială că până şi această neclintire trăda spaima lor şi nu exista putinţă de scăpare din cercul care se formase în jur. Fiecare amănunt trăda ceva.
— Ne-ai minţit, spuse Uman.
„Nu răspunde” spuse Miro în gând şi Ouanda rămase mută de parcă l-ar fi auzit. Cu siguranţă că şi ea voia să-i transmită pe calea gândurilor acelaşi mesaj.
— Rădăcină spune că Vorbitorul în numele Morţilor vrea să vină la noi.
Acesta era obiceiul lor cel mai înnebunitor. Ori de câte ori aveau de spus ceva ieşit din comun, atribuiau ideea vreunui purceluş mort care nu avea cum să afirme aşa ceva. Neîndoielnic, la mijloc era un ritual religios: mergi la copacul lor totemic, pune o întrebare şi aşază-te acolo ca să-i contempli frunzele sau coaja sau altceva, până primeşti răspunsul pe care îl doreşti.
— Nici noi n-am spus altfel, îi răspunse Miro.
Ouanda respira ceva mai precipitat.
— Aţi spus că nu va veni.
— Exact, recunoscu Miro. Nu va veni. Trebuie să respecte legea ca toţi ceilalţi. Dacă ar încerca să treacă de poartă fără aprobare…
— Asta-i o minciună.
Miro redeveni tăcut.
— Aşa e legea, spuse Ouanda încet.
— Legea a mai fost călcată şi înainte, spuse Uman. Puteaţi să-l aduceţi aici, dar n-aţi vrut. Totul depinde de venirea lui. Rădăcină spune că matca nu ne poate oferi darurile ei decât dacă Vorbitorul vine la noi.
Miro îşi înăbuşi starea de exasperare. Matca! Nu le spusese purceluşilor de zeci de ori că toţi Gândacii fuseseră ucişi? Iar acum matca moartă le vorbea la fel ca Rădăcină cel mort. Ce uşor i-ar fi să se înţeleagă cu purceluşii dacă ei ar înceta să mai primească ordine de la morţi!
— Aşa zice legea, insistă Ouanda. Dacă am încerca să-l invităm la voi, s-ar putea să facă un raport şi noi doi am fi trimişi de aici şi nu v-am mai vizita.
— Nu va raporta împotriva voastră. Vrea să vină.
— De unde ştii?
— Aşa spune Rădăcină.
Erau momente ca acesta, în care lui Miro îi venea să doboare copacul-totem apărut pe locul unde fusese ucis Rădăcină. Poate că atunci purceluşii n-ar mai susţine că Rădăcină a spus una sau alta, dar s-ar putea ca ei să dea numele de Rădăcină unui alt copac şi s-ar simţi jigniţi. „Nici măcar faţă de tine însuţi să nu recunoşti că pui la îndoială religia lor.” era o regulă elementară; până şi xenobiologii sau antropologii de pe alte lumi ştiau atâta lucru.