— Întreabă-l, spuse Uman.
— Pe Rădăcină?
— El nu vrea să vorbească cu tine, rosti Uman. Oare era dispreţ în glasul lui? Întrebă-1 dacă vrea să vină sau nu.
Miro aşteptă ca răspunsul să fie dat de Ouanda. Ea ştia deja care va fi răspunsul lui. Nu din pricina asta se ciorovăiseră de nenumărate ori în ultimele două zile? „E un om bun”, susţinea Miro. „Ba-i un şarlatan”, îl contrazicea Ouanda. „S-a purtat frumos cu cei mici”, nu se lăsa Miro. „Tot astfel sunt şi cei care maltratează copiii”, îl contra Ouanda. „Eu cred în el”, revenea Miro. „Atunci ţi-ai pierdut minţile”, îl acuza Ouanda. „Putem să avem încredere în el”, nu ceda Miro. „Ba are să ne trădeze”, îl ameninţa Ouanda. Şi aşa se sfârşea disputa de fiecare dată.
Dar argumentele aduse de purceluşi schimbau datele problemei. Ei exercitau presiuni în favoarea lui Miro. De obicei, atunci când purceluşii le cereau imposibilul, el o ajuta pe Ouanda să scape de insistenţele lor. Dar situaţia de acum nu era imposibilă, iar el nu voia să le respingă cererea, aşa că nu spuse nici o vorbi „Forţeaz-o, Uman, fiindcă ai dreptate. De data asta Ouanda trebuie să cedeze.”
Simţindu-se abandonată, ştiind că Miro n-o va ajuta, Ouanda făcu un pas înapoi.
— Poate că reuşim măcar să-l aducem până la marginea pădurii.
— Aduceţi-l aici, spuse Uman.
— Nu putem, îi răspunse ea. Priveşte în jur. Purtaţi veşminte ţesute. Vă ocupaţi de olărit. Mâncaţi pâine.
Uman zâmbi.
— Da, recunoscu el. Toate astea. Aduceţi-1 aici.
— Nu, se împotrivi Ouanda.
Miro se înfioră, reuşind însă cu un mare efort să-şi înfrâneze dorinţa de a-i pune mâna pe braţ. Se întâmplase acel lucru pe care nu-l făcuse niciodată: să refuze net o rugăminte. De obicei răspundeau: „Nu putem, căci…” sau „Aş vrea să pot…” Orice în afară de acest unic cuvânt de respingere: „Eu nu vreau.” „Eu, cu de la mine putere, refuz.”
Zâmbetul de pe faţa lui Uman dispăru.
— Pipo ne-a spus că nu femeile hotărăsc. A zis că femeile şi bărbaţii voştri hotărăsc împreună, aşa că nu poţi spune nu decât dacă spune şi el acelaşi lucru. Privi către Miro. Spui şi tu nu?
Miro rămase tăcut. Simţi cotul Ouandei atingându-l.
— Văd că nu zici nimic, constată Uman. Spune da sau nu.
Şi totuşi Miro nu răspunse.
Câţiva dintre purceluşii din jurul lor se ridicară. Miro nu reuşi să-şi dea seama ce făceau, dar mişcarea în sine, la care se adăuga muţenia neclintită a lui Miro, părea ameninţătoare. Ouanda, care nu s-ar fi temut de o ameninţare la adresa ei, se înmuie în faţa primejdiei ce părea să-l pândească pe Miro.
— El zice da, şopti ea.
— Zice da, dar tace din pricina ta. Tu zici nu, dar nu păstrezi tăcerea lui. Uman îşi băgă un deget în gură şi-l scoase plin de mucus lipicios, pe care-l azvârli la pământ cu o mişcare scurtă. Tu eşti un nimic.
Uman se dădu înapoi cu un salt brusc, se răsuci în plină mişcare, ateriză cu spatele spre ei şi plecă. Imediat după aceea, ceilalţi purceluşi prinseră viaţa şi se îndreptară iute către Uman, care porni în fruntea lor către marginea pădurii, îndepărtându-se de Miro şi Ouanda.
Uman se opri. În loc să-l urmeze, un purceluş i se aşeză în faţă, blocându-i drumul. Era Mâncătorul-de-Frunze. Cu toate că el şi Uman vorbeau, Miro nu reuşi nici să-i audă, nici să le perceapă mişcările gurii. Văzu totuşi că Mâncătorul-de-Frunze întinse braţul şi-i atinse pântecul lui Uman. Mâna zăbovi astfel o clipă, apoi Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi alergă spre tufişuri ca un tânăr. În momentul următor dispărură şi ceilalţi purceluşi.
— A fost o dispută, spuse Miro. Între Uman şi Mâncătorul-de-Frunze.
— Ce câştigă? Dacă-l aducem pe Vorbitor, ne va trăda şi atunci pierdem cu toţii.
— Nu ne va trăda.
— Dacă tu m-ai trădat în felul ăsta, de ce n-ar face-o şi el?
Glasul ei suna şfichiuitor, iar vorbele îi erau usturătoare. Lui Miro aproape că-i dăduseră lacrimile.
— Eu să te trădez? şopti el. Eu não, Jamais. „Eu nu, niciodată.”
— Tata zicea mereu: „Fiţi uniţi în faţa purceluşilor, nu le daţi niciodată prilejul să vadă că nu vă înţelegeţi”. Şi tu…
— Şi eu! Nu le-am zis da. Tu eşti aceea care-ai spus nu, tu ai luat o poziţie pe care ştiai că nu o aprob!
— Atunci când nu ne punem de acord, treaba ta e să…
Se opri. Tocmai îşi dăduse seama ce vorbea. Dar tăcerea bruscă nu făcea să dispară înţelesul vorbelor despre care Miro ştia că Ouanda voise să le rostească. Treaba lui era să facă ceea ce-i cerea ea până când avea să se răzgândească. Ca şi când el i-ar fi fost ucenic.
— Şi eu care credeam că suntem o echipă unită.
Miro se întoarse şi se îndreptă, luând-o prin pădure, înapoi către Milagre.
— Miro! strigă Ouanda. Miro, n-am vrut…
El o aşteptă până ce îl ajunse din urmă, apoi o apucă de braţ şi-i şopti furios:
— Nu striga! Ori nu-ţi pasă că s-ar putea să ne audă purceluşii? Acum s-a găsit zenadorul-şef să le permită să vadă totul, până şi pe profesor punându-şi discipolul la punct?
— Nu sunt eu profesorul. Eu…
— Ai dreptate, nu eşti.
Îi întoarse spatele şi porni cu paşi hotărâţi.
— Dar Libo a fost tatăl meu, aşa că se înţelege de la sine…
— Zenador prin drept de sânge, spuse el. Dreptul sângelui, aşa e? Şi atunci, mie ce drept îmi dă sângele? Să fiu un cretin beţiv care-şi bate soţia? O apucă de braţ, strângând-o cu brutalitate. Asta vrei să fiu? O copie după paizinho al meu?
— Dă-mi drumul!
El o împinse în lături.
— Ucenicul tău consideră că azi ai fost necugetată. Ucenicul tău e de părere că trebuie să ai încredere în judecata Vorbitorului şi că s-ar fi cuvenit să crezi ceea ce a spus el despre seriozitatea cu care tratează purceluşii cererea lor, pentru că ai greşit prosteşte în legătură cu ambele probleme şi, din cauza purtării tale, Uman şi-ar putea pierde viaţa.
Îi aruncase o acuzaţie josnică, dar era exact ceea ce-i făcea pe amândoi să se teamă că acum Uman va sfârşi la fel ca Rădăcină şi ca mulţi alţii de-a lungul anilor: eviscerat, cu un puiet crescându-i din trup.
Miro ştia că vorbise neiertător, ştia că Ouanda n-ar greşi dacă şi-ar vărsa furia pe el. Nu avea dreptul să o învinovăţească, mai ales că nici unul dintre ei nu reuşise să înţeleagă miza pe care o jucase Uman decât atunci când era prea târziu.
Cu toate acestea, Ouanda nu se înfurie. În loc să se răstească la el se calmă, străduindu-se să respire egal şi adânc şi lăsându-şi chipul să capete un aer pe care nu se putea citi nici o emoţie. Miro îi urmă exemplul.
— Ceea ce contează acum e să îndreptăm lucrurile, spuse Ouanda. Execuţiile au avut loc totdeauna noaptea. Dacă vrem să-l dezvinovăţim pe Uman, trebuie să-l aducem pe Vorbitor aici în după-amiaza asta, înainte să se întunece.
Miro încuviinţă.
— Da, şi iartă-mă.
— Iartă-mă şi tu.
— Dacă tot nu ştim ce facem atunci când greşim, nu e vina nici unuia.
— Tare aş vrea să fiu încredinţată că există o alegere corectă.