În aşteptarea Vorbitorului, Ela stătea pe o piatră şi-şi mişca picioarele în apa râului. Gardul era doar la câţiva metri mai încolo, trecând de-a lungul părţii superioare a grătarului de oţel pus acolo pentru a împiedica oamenii să înoate pe sub el. Ca şi cum cineva ar fi vrut să încerce! Majoritatea oamenilor din Milagre se prefăceau că nu ştiu de existenţa gardului. Nici nu se apropiau de el. Tocmai de aceea îl rugase pe Vorbitor să se întâlnească acolo. Chiar dacă ziua era caldă şi orele de la şcoală se terminaseră, copiii nu înotau aici, la Vila Ultima, unde gardul ajungea până la râu şi în apropiere se afla pădurea. Veneau în locul acesta doar cei care făceau săpun, olarii sau cărămidarii, iar ei plecau la sfârşitul zilei de muncă. Putea să spună tot ce avea pe suflet fără teamă că ar auzi-o sau deranja-o cineva.
Nu trebui să aştepte mult. Vorbitorul apăru într-o barcă, vâslind împotriva curentului, la fel ca oricare dintre fermierii de peste râu care nici nu foloseau drumurile. Avea pielea de pe spate de un alb deconcertant; până şi puţinii lusos cu ten îndeajuns de deschis pentru a fi numiţi loiros erau mai bruneţi decât el. Tenul decolorat îl făcea să pară firav şi zvelt. Însă apoi văzu cât de repede se deplasa barca împotriva curentului, cât de exact erau aşezate vâslele, de fiecare dată la adâncimea potrivită şi trase cu o mişcare lungă, continuă, şi cât de bine se reliefau muşchii sub pielea întinsă. Pentru o clipă simţi împunsătura durerii şi-şi dădu seama că în ciuda urii adânci pe care o nutrise faţă de tata, suferea după dispariţia lui; până în acest moment nu înţelesese că-l iubise pentru tot ce era, dar jelea după forţa umerilor şi spinării lui, după sudoarea care-i făcea pielea cafenie să strălucească orbitor, precum sticla sub razele soarelui.
„Nu”, îşi spuse ea, „nu-ţi plâng moartea, Cão. Sufăr fiindcă nu ai semănat mai mult cu Vorbitorul, n-are nu are nici o legătură cu noi şi totuşi, în numai trei zile, ne-a făcut mai multe daruri frumoase decât ai reuşit tu cât ai trăit; plâng pentru că trupul tău frumos era atât de ros de viermi pe dinăuntru.”
Ender o văzu pe Ela aşteptându-l şi vâsli spre mal. Ea intră printre trestii în apa mâloasă ca să-l ajute să tragă barca pe uscat.
— Îmi pare rău că te-ai înnoroit, spuse el, dar nu mi-am mai pus corpul la treabă de câteva săptămâni şi apa era aşa de îmbietoare…
— Vâsleşti foarte bine, remarcă ea.
— Lumea de pe care vin era mai mult apă şi gheţuri. Câte o stâncă ici-colo, puţin sol, dar cel care nu ştie să vâslească e mai olog decât cel care nu poate merge.
— Acolo te-ai născut?
— Nu. E locul în care am mărturisit ultima oară.
Se lăsa pe iarbă cu faţa spre apă. Ea se aşeză lângă el.
— Mama e supărată pe tine.
El schiţă un zâmbet.
— Mi-a şi spus-o.
Fără să stea mult pe gânduri, Ela începu imediat să-şi dezvinovăţească mama:
— Ai încercat să-i citeşti fişierele.
— Le-am citit. Majoritatea. Toate în afară de cele care contau.
— Ştiu. Mi-a spus Quim. Îşi dădu seama că se simţea puţin triumfătoare că sistemul de protecţie folosit de mama îl silise să se dea bătut. Apoi îşi aminti că de fapt nu era de partea ei, asta fiindcă şi ea încercase ani în şir s-o convingă pe mama să-i permită accesul în fişierele acelea. Dar se lăsă purtată de inerţie şi spuse altceva decât gândea: Olhado stă în casă cu ochii deconectaţi şi ascultă muzică de-o să-i plesnească timpanele. E foarte tulburat.
— Da, înţeleg, îşi închipuie că l-am trădat.
— Şi n-ai făcut-o? (Nu asta vroia să spună. )
— Sunt Vorbitor în numele Morţilor. Atunci când mărturisesc, spun adevărul şi nu mă feresc de secretele altora.
— Ştiu. De asta am cerut un mărturisitor. Voi nu aveţi respect faţă de nimeni.
El păru încurcat şi o întrebă:
— Atunci de ce m-ai invitat aici?
Totul îi ieşea pe dos. Îi vorbea de parcă ar fi avut ceva împotriva lui, de parcă nu i-ar fi fost recunoscătoare pentru ceea ce făcuse deja pentru familia ei. I se adresa ca unui duşman. „Să-mi fi luat Quim minţile de spun lucruri pe care nu le gândesc?”
— M-ai invitat in locul ăsta de lângă râu. Restul familiei tale refuză să-mi vorbească şi, dintr-o dată, primesc un mesaj de la tine. Ai făcut-o ca să te plângi că am dat buzna în intimitatea cuiva? Ca să-mi spui că nu respect pe nimeni?
— Nu, spuse ea cu amărăciune. Nu aşa trebuia să se desfăşoare discuţia noastră.
— Nu te-ai gândit deloc că n-aş fi avut motiv să aleg meseria de Vorbitor dacă n-aş fi dovedit respect pentru oameni?
Născute din disperare, cuvintele porniră nestăvilite:
— Aş vrea să fi pătruns în toate fişierele ei! Trebuia să extragi toate secretele ascunse acolo şi să le publici simultan în toate cele O Sută de Lumi. Avea lacrimi în ochi şi nu-şi putea explica motivul.
— Înţeleg. Nici pe tine nu te lasă să consulţi fişierele acelea.
— Sou aprendiz dela, não sou? E porque choro, diga me! O senhor tem o jeito.
— Ela, n-am obiceiul să-i fac pe oameni să plângă, răspunse el moale. Vocea îi era ca o mângâiere. Ba nu, mai aspră, ca o mână care i-o strânge pe a ei, o ţine, liniştind-o. Când spun adevărul, îmi vine mie să plâng.
— Sou ingrata, sou má filha…
— Da, eşti nerecunoscătoare, o fiică îngrozitoare, spuse el râzând uşor. În toţi aceşti ani de haos şi rătăcire tu ai ţinut familia unită, având foarte puţin sprijin din partea ei, şi când ai ales aceeaşi carieră ca şi ea, n-a vrut să-ţi împărtăşească cele mai importante informaţii pe care le deţinea; i-ai acordat toată dragostea şi încrederea ta, iar ea ţi-a răspuns ţinându-te departe de viaţa ei atât acasă cât şi la muncă. Şi, într-un târziu, te destăinui cuiva, spunându-i că te-ai săturat de situaţia asta. Aproape că eşti cea mai rea persoană pe care am întâlnit-o.
Se trezi râzând de propria-i autocondamnare. Ce copilărie, nu voia să râdă de ea însăşi.
— Nu mă trata de sus. Se strădui să strecoare în glas tot dispreţul de care era capabilă.
Acest amănunt nu-i scăpă. Ochii îi deveniră distanţi şi reci.
— Nu-ţi scuipa prietenii, spuse el.
Ela nu voia să-l îndepărteze, dar nu reuşi să se stăpânească şi răspunse glacial, furioasă:
— Nu eşti prietenul meu.
O clipă se temu că o va crede. Apoi, pe chipul lui apăru un surâs:
— N-ai fi în stare să-ţi recunoşti prietenii nici dacă ar fi lângă tine.
„Ba da, aş putea”, gândi ea. „Chiar acum văd unul.” Îi întoarse zâmbetul.
— Ela, reluă el, eşti un bun xenobiolog?
— Da.
— Ai optsprezece ani. La şaisprezece ani puteai să-ţi dai examenul pentru a intra în breaslă, dar n-ai făcut-o.
— Nu m-a lăsat mama. A zis că nu-s pregătită.
— După ce împlineşti şaisprezece ani nu trebuie să mai obţii permisiunea mamei.
— Ucenicul trebuie să aibă aprobarea profesorului.
— Iar acum ai optsprezece şi nici măcar de asta nu mai ai nevoie.
— Încă e Xenobiologul Lusitaniei. Laboratorul îi aparţine. Ce dacă trec testul şi totuşi nu mă lasă să calc în laborator decât după moartea ei?
— Aşa te-a ameninţat?
— Mi-a dat de înţeles să nu susţin examenul.
— Poate că imediat ce n-ai mai fi ucenic, primindu-te în laborator, în calitate de co-xenobiolog ai avea acces nestingherit la…