— La toate fişierele de lucru. La toate fişierele blocate de ea.
— Aşa că a preferat să-şi împiedice propria ei fiică să-şi înceapă cariera, să-i păteze pentru totdeauna viaţa, pe motiv că nu e pregătită pentru a-şi da testele nici la optsprezece ani — numai să n-o lase să citească fişierele acelea.
— Exact.
— De ce?
— Mama e nebună.
— Nu, Ela. Novinha poate fi acuzată de orice, dar că ar fi nebună în nici un caz.
— Ela é boba mesma, Senhor Falante.
El izbucni în râs şi se întinse în iarbă.
— Atunci spune-mi de ce e boba.
— Pot să fac o listă întreagă. În primul rând, nu permite cercetarea Descoladei. Acum treizeci şi patru de ani, Descolada aproape că a distrus această colonie. Bunicii mei, Os Venerados, Deus os abençoe, abia de-au reuşit să oprească răspândirea bolii. Sigur că agentul care provoacă îmbolnăvirea, corpusculi Descolada, sunt încă prezenţi şi noi trebuie să mâncăm un supliment, un fel de vitamină, pentru a împiedica boala să lovească din nou. Ţi s-a spus asta, nu-i aşa? Dacă îţi pătrunde în organism, trebuie să iei suplimentul acela toată viaţa, chiar dacă pleci de aici.
— Da, ştiam asta.
— Nu m-a lăsat deloc să studiez corpusculii Descolada. Datele se afla oricum în câteva dintre fişierele blocate. A interzis accesul la descoperirile lui Gusto şi Cida privind corpusculii. În privinţa asta nimic nu poate fi controlat.
Vorbitorul o privi printre gene.
— Bun, asta înseamnă boba pe sfert. Unde-i restul?
— E mai mult de-atât. Nu ştiu cum se face, dar la zece ani după întemeierea coloniei, corpusculul Descolada a reuşit să se adapteze, devenind un parazit al organismului uman. Zece ani! Dacă s-a putut adapta o dată, va reuşi din nou.
— Poate că ea are altă părere.
— Poate că am dreptul să hotărăsc singură asta.
El întinse mâna şi o aşeză pe genunchiul ei, calmând-o.
— Sunt de acord cu tine. Dar continuă. Al doilea motiv e boba.
— Nu permite nici o cercetare teoretică. Fără taxonomie. Fără modele evolutive. Dacă se întâmplă să încerc vreunul, zice că nu mai am nimic de lucru şi atunci mă împovărează cu tot felul de sarcini, până-şi închipuie că am renunţat.
— Înţeleg că nu ai renunţat.
— Dar tocmai din acest motiv există xenobiologia. În sfârşit, bine că a reuşit să creeze un cartof care foloseşte la maximum substanţele nutritive locale. E minunat că a obţinut o varietate de ştir care furnizează coloniei suficiente proteine prin cultivarea a numai zece acri, dar toate astea-s jonglerii moleculare.
— Însemnă supravieţuire.
— Dar nu ştim nimic. E ca şi cum ai înota la suprafaţa oceanului. Te simţi foarte bine, te poţi mişca în voie, dar nu ştii dacă nu cumva în adâncuri sunt rechini! Poate că suntem împrejuraţi de rechini şi ea nici măcar nu vrea să afle.
— Şi al treilea motiv?
— Nu vrea să facă schimb de informaţii cu zenadorii. Punct. Nimic. Şi asta chiar că este o nebunie. Noi nu putem părăsi zona îngrădită. De aceea nu avem nici un copac pe care să-l putem studia. Nu ştim nimic despre fauna şi flora acestei lumi, decât ceea ce s-a întâmplat să rămână dincoace de gard. O turmă de cabra şi un mănunchi de iarbă capim, la care se adaugă o ecologie puţin diferită pe malul râului, şi gata. Nimic despre animalele care trăiesc în pădure, absolut nici un schimb de păreri. Noi nu le comunicăm nimic, iar dacă ei ne trimit unele date, noi le ştergem fără să le citim. E ca şi cum mama ar fi înălţat un zid în jur pentru ca nimic să nu pătrundă până la noi. Nimic nu intră, nimic nu iese.
— Poate că are motive.
— Bineînţeles că are. Oamenii nebuni găsesc întotdeauna motive Pentru orice. Pe de altă parte, l-a urât pe Libo. L-a detestat. Nu i-a îngăduit lui Miro să vorbească despre el, nu ne-a dat voie să ne jucăm cu copiii lui; eu şi China am fost prietene nedespărţite ani de zile, iar ea nu mi-a permis să o invit la noi şi nici să mă duc la ea acasă după ore. Apoi, când Miro i-a fost ucenic, nu a vorbit cu el şi nici nu i-a făcut loc la masă vreme de un an de zile.
Văzu că Vorbitorul îi pune cuvintele la îndoială; poate îşi închipuia că exagerează.
— Exact un an. În ziua în care Miro s-a dus pentru prima oară la Staţiunea zenadorilor, când s-a întors acasă ea nu i-a vorbit, nu i-a adresat nici măcar o vorbă, şi la cină i-a luat farfuria din faţă, a strâns tacâmurile de parcă nici n-ar fi fost acolo. El a rămas la masă şi a privit-o tot timpul, până când tata s-a înfuriat şi i-a zis că-i bădăran şi să iasă din cameră.
— Şi Miro ce-a făcut, a plecat acasă?
— Nu. Nu-l cunoşti pe Miro! Ela râse cu amărăciune. El nu ripostează, dar nici nu dă înapoi. N-a replicat niciodată la jignirile tatei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să-l fi auzit răspunzând cu furie la furie. Iar mama — ei bine, seara, când Miro se întorcea de la Staţiunea zenadorilor şi se aşeza la masă unde era pusă farfuria lui, mama i-o lua de fiecare dată împreună cu tacâmurile, dar el rămânea pe loc până când tata îl alunga. Bineînţeles, că după mai puţin de o săptămână, de îndată ce mama întindea mâna după farfuria lui, tata începea să urle la el să iasă. Tatei îi plăcea, ticălosul îşi închipuia că e grozav, îl ura nespus pe Miro şi, în cele din urmă, mama s-a aliat cu el împotriva lui Miro.
— Şi cine a dat înapoi?
— Nici unul.
Ela privi către râu, dându-şi seama cât de groaznic părea totul, pricepând că-şi făcea familia de ruşine în faţa unui străin. Dar el nu mai era un străin, nu? Pentru că acum Quara vorbea, iar pe Olhado îl interesau din nou diverse lucruri, iar Grego redevenise, măcar pentru scurt timp, un copil aproape normal. Nu era un străin.
— Şi cum s-a terminat?
— S-a terminat când purceluşii l-au ucis pe Libo. Atât de cumplit l-a urât mama pe acest om. Când a murit, a sărbătorit evenimentul iertându-şi fiul. În noaptea aceea, când Miro a venit acasă, terminasem cina; era târziu. O noapte îngrozitoare, toată lumea se temea, purceluşii păreau atât de înspăimântători şi toţi îl iubiseră pe Libo — în afară de mama, desigur. L-a aşteptat pe Miro. El a intrat şi s-a dus în bucătărie, s-a aşezat la masă, iar mama i-a pus farfuria cu mâncare în faţă. N-a scos o vorbă. A mâncat. N-a scos un cuvânt despre cele petrecute. Ca şi cum, cu un an înainte, nu se întâmplase acelaşi lucru. Eu m-am sculat la miezul nopţii fiindcă l-am auzit pe Miro plângând şi vărsând în baie. Nu cred că a mai auzit şi altcineva, iar eu nu m-am dus la el pentru că m-am gândit că nici el nu voia să se afle. Acum cred că ar fi trebuit să mă duc, dar atunci m-am temut. În familia mea s-au petrecut lucruri revoltătoare.
Ender dădu aprobator din cap.
— Trebuia să merg la el, repetă Ela.
— Da, întări Vorbitorul. Aşa trebuia să faci.
În aceeaşi clipă se petrecu ceva bizar. Vorbitorul era de acord că Ela greşise în noapte aceea, iar ea îşi dădu seama imediat că aşa stăteau lucrurile, că judecata lui era corectă. Acum se simţea ciudat de tămăduită, ca şi cum era de ajuns să-şi mărturisească greşeala pentru ca o parte din durere să dispară.
Instantaneu, reuşi să întrezărească puterea mărturisirii. Nu avea nici o legătură cu spovedania, penitenţa sau cu iertarea pe care o ofereau preoţii. Era ceva cu totul diferit. Vorbise despre sine şi apoi înţelese că acum nu mai era aceeaşi persoană. Avusese revelaţia că greşise, că acea greşeală o schimbase şi că acum n-ar mai repeta-o, căci între timp devenise altcineva, o fiinţă mai puţin temătoare, mai înţelegătoare în faţa suferinţei.