„Dacă nu mai sunt fata înspăimântată care a simţit că fratele ei trece printr-un chin sfâşietor şi totuşi nu a îndrăznit să meargă la el ca să-l aline, atunci cine sunt?” Dar apa care curgea prin grătarul de sub gard nu-i putea da răspunsul. Probabil era suficient să ştie că nu mai era ceea ce fusese până acum.
Dar Vorbitorul stătea întins pe iarba moale, contemplând norii întunecaţi şi ameninţători care se apropiau dinspre apus.
— Ţi-am povestit tot ce ştiu, reluă Ela. Ţi-am spus ce se află în fişierele acelea: informaţii despre Descolada. Asta-i tot.
— Ba nu.
— Ba da, îţi jur.
— Vrei să mă faci să cred că te-ai supus ordinelor ei? Că atunci când mama ţi-a spus să renunţi la lucrările teoretice, pur şi simplu ţi-ai scos totul din minte şi ai făcut doar ce dorea ea?
Ela chicoti.
— Aşa îşi închipuia.
— Dar tu, nici gând.
— Sunt om de ştiinţă, chiar dacă ea nu e.
— A fost şi ea cândva, spuse Vorbitorul. A luat testele când avea doar treisprezece ani.
— Ştiu.
— Şi până la moartea lui Pipo obişnuia să schimbe informaţii cu el.
— Ştiu şi asta. Dar pe Libo l-a urât.
— Spune-mi şi mie, Ela, ce-ai descoperit prin lucrările tale teoretice?
— N-am aflat răspunsuri. Dar ştiu cel puţin ce probleme se ridică. Tot e un început, nu? Nimeni nu-şi mai pune întrebări. Caraghios, nu găseşti? Miro spune că xenobiologii framling nu le dau, lui şi Ouandei, nici o clipă de linişte, cerându-le alte şi alte informaţii, date şi iar date, şi totuşi legea le interzice să cunoască mai mult. În acelaşi timp însă nici un xenobiolog framling nu ne-a cerut măcar o singură informaţie. Se mulţumesc să studieze biosfera propriilor lor planete şi nu-i adresează mamei nici o întrebare. Eu întreb, singura de altfel, dar nimeni nu se sinchiseşte.
— Mie îmi pasă, spuse Vorbitorul. Vreau să ştiu care-ţi sunt întrebările.
— Bine. Uite una. Dincoace de gard avem o turmă de cabra. Nu pot sări gardul, nici măcar să se apropie de el. Am examinat şi am marcat fiecare exemplar din turmă, şi ştii ceva? Printre ele nu e nici un mascul. Toate sunt femele.
— Ce ghinion, exclamă Ender. Cred că era bine să lase cel puţin un mascul aici.
— N-are importanţă. Nu ştiu dacă există masculi. În ultimii cinci ani, fiecare cabra adultă a fătat cel puţin o dată şi nici una nu s-a împerecheat.
— Poate că se clonează!
— Din punct de vedere genetic, puiul nu e identic cu mama. Măcar atâta lucru am reuşit şi eu să fac şi eu pe furiş în laborator fără ca mama să afle. Se petrece un soi de transfer genetic.
— Hermafroditism?
— Nu. Sunt femele. Nu există organe sexuale masculine. Asta trece drept întrebare esenţială. Într-un fel, cabra efectuează un schimb genetic, dar nu prin act sexual.
— Dacă te gândeşti bine, însuşi implicaţiile teologice sunt năucitoare.
— Nu mai lua lucrurile în râs.
— Care dintre ele? Cele care ţin de ştiinţă sau de teologie?
— De amândouă. Vrei să mai auzi şi alte întrebări de-ale mele?
— Sigur că vreau, spuse Mărturisitorul.
— Atunci ascultă: iarba pe care stai — noi o numim iarbă de râu. Toţi şerpii de apă eclozează aici. Nişte viermi atât de mici încât abia îi poţi vedea. Mănâncă iarba până la nivelul solului şi se devoră unii pe alţii, năpârlind de fiecare dată când cresc. Apoi, dintr-o dată, după ce iarba ajunge ca o mâzgă din pricina pieilor pe care le leapădă, toţi şerpii se târăsc până la râu şi nu se mai întorc niciodată.
Ender nu era xenobiolog. Nu intui din capul locului implicaţiile.
— Şerpii eclozează aici, explică ea, dar nu se întorc din apă ca să depună ouă.
— Rezultă că se împerechează aici, înainte de a se pierde în râu.
— Evident, aşa e. I-am văzut împerechindu-se. Nu asta-i problema. Întrebarea e: de ce sunt şerpi de apă?
El tot nu pricepea.
— Uite, sunt complet adaptaţi pentru viaţa subacvatică. Au branhii alături de plămâni, sunt înotători excelenţi, au aripioare şi sunt pe deplin evoluaţi pentru a-şi trăi viaţa adultă în mediul acvatic. De ce se dezvoltă astfel dacă se nasc, se împerechează şi se reproduc pe uscat? Din punctul de vedere al evoluţiei, tot ce se petrece după reproducere nu are nici o relevanţă, cu excepţia creşterii puilor, iar mie îmi este clar că şerpii de apă nu-şi cresc urmaşii. Viaţa acvatică nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea capacităţii lor de supravieţuire până se reproduc. S-ar putea furişa în apă şi să se înece, iar asta n-ar avea nici o importanţă, fiindcă reproducerea s-a încheiat.
— Da, recunoscu Vorbitorul. Acum înţeleg.
— Există totuşi în apă nişte ouă mici, străvezii. N-am văzut nici măcar o dată un şarpe depunându-le, dar cum în râu sau prin apropiere nu mai există animale destul de mari ca să facă ouă, pare logic să considerăm că sunt ouă de şarpe de apă. Numai că ouăle astea translucide — cu diametrul de un centimetru — sunt complet sterile. Conţin substanţe nutritive, totul e gata, dar nu există embrion. Nimic. Unele au un gamet — jumătate de grup de gene într-o celulă, gata să se combine — dar nici unul viu. Şi pe mal n-am găsit niciodată ouă de şarpe de apă. Acum nu mai există aici decât iarba de râu, crescând tot mai înaltă, iar mâine firele de iarbă colcăie de pui de şarpe de apă. Asta sună ca o întrebare la care merită să caut răspunsul?
— Mie mi se pare că e vorba de o generaţie spontanee.
— Bun, de acord, eu aş vrea să găsesc suficiente informaţii pentru a testa ipoteze alternative, dar mama nu mă lasă. I-am explicat problema, iar ea m-a silit să refac întregul proces de testare a ştirului, ca să nu mai am timp să ajung la râu. Şi mai e ceva: de ce sunt atât de puţine specii? Pe oricare altă planetă, chiar şi pe una pustie ca Trondheim, există mii de specii diferite, cel puţin acvatice. Din câte ştiu, pe cele de aici le poţi număra pe degete. Xingadora sunt singurele păsări pe care le-am văzut. Muştele-sugătoare, singurul gen de muscă. Cabra sunt unicele rumegătoare care pasc iarba capim. Cu excepţia cabrelor, purceluşii sunt singurele animale mari pe care le cunoaştem. În zona de preerie creşte doar o specie de iarbă, capim şi singura plantă concurentă e tropeça, un lujer lung care se târâie pe sol metri întregi. Xingadora mănâncă muşte-sugătoare şi nimic altceva. Muştele-sugătoare consumă alge pe care le găsesc pe malul râului şi în gunoaiele noastre, şi gata. Xingadora n-are duşmani. Nimeni nu consumă carne de cabra.
— Foarte limitat, recunoscu Ender.
— Pare imposibil. Există mii de niveluri ecologice neocupate. Nu înţeleg modul în care, în ciuda evoluţiei, lumea asta e atât de săracă în specii.
— Doar dacă nu s-a petrecut vreun cataclism.
— Exact.
— Ceva care a distrus toate speciile în afară de acestea câteva, capabile să se adapteze.
— Da, spuse Ela. Înţelegi? Şi am şi dovezi. Cabra au un model comportamental de apărare. Când te apropii de ele, când te miros, exemplarele adulte se aşază astfel încât să formeze un cerc şi stau cu capetele spre interiorul lui, ca să-şi apere puii şi să poată lovi cu copitele intruşii.