— Multe animale de turmă procedează aşa.
— Să-i protejeze contra cui? Purceluşii sunt fiinţe silvane — niciodată nu vânează în preerie. Animalul care a obligat cabra să adopte acest model comportamental a dispărut. Şi asta s-a întâmplat recent, în ultima sută de mii de ani sau, cel mult, în ultimul milion de ani, probabil.
— Nu există dovezi referitoare la căderi de meteoriţi mai recente de douăzeci de milioane de ani, remarcă Vorbitorul.
— Aşa e. Un asemenea dezastru ar ucide toate animalele şi plantele mari şi ar lăsa sute din cele mici, sau poate că ar distruge toate formele de viaţă de pe uscat şi le-ar cruţa pe cele marine. Însă toate mediile — uscat, acvatic — au fost sărăcite şi totuşi câteva exemplare de talie mare au supravieţuit. Nu, eu cred că a fost o boală. O boală care a lovit în toate speciile, fără să ţină seama de graniţe, şi s-a adaptat la fiecare fiinţă. Bineînţeles că noi n-am avea cum să observăm boala acum, pentru că toate speciile rămase în viaţă s-au adaptat la ea. A devenit o parte integrantă din modul normal de viaţă. Singurul fel în care am putea studia boala asta…
— … ar fi dacă am contracta-o, spuse Ender. Descolada.
— Vezi? Facem ce facem şi ne întoarcem la Descolada. Bunicii mei au găsit calea de a o împiedica să ucidă fiinţele umane, dar au apelat la manipularea genetică. Cabra şi şerpii de apă au găsit de asemenea modul de adaptare şi mă îndoiesc că folosesc suplimente în alimentaţie. Cred că toate iţele se adună aici. Bizarele anomalii în reproducere, goliciunea ecosistemului toate pornesc de la corpusculii Descolada, iar mama nu mă lasă să-i examinez. Nu-mi îngăduie să aflu ce sunt, cum acţionează, în ce fel sunt implicaţi în…
— … În viaţa purceluşilor.
— Da, sigur, dar nu numai a lor, ci a tuturor animalelor.
Pe chipul Vorbitorului se citea efortul de a-şi controla emoţiile, ca şi cum Ela i-ar fi dat o explicaţie pe care o căuta de mult.
— În noaptea în care a murit Pipo, Novinha a blocat fişierele în care se aflau lucrări curente şi a interzis accesul la fişierele conţinând toate cercetările referitoare la Descolada. Ceea ce i-a arătat lui Pipo avea legătură cu corpusculii Descolada şi cu purceluşii…
— Atunci a blocat fişierele? întrebă Ela.
— Da. Da.
— Deci am dreptate, aşa-i?
— Da, răspunse el. Îţi mulţumesc. M-ai ajutat mai mult decât îţi închipui.
— Asta înseamnă că o să mărturiseşti curând moartea tatei?
Ender o privi cercetător.
— Adevărul e că n-ai vrea să mărturisesc moartea tatei. Ai prefera să rostesc despre mama ta.
— Ea n-a murit.
— Dar ştii că nu pot mărturisi moartea lui Marcão fără să explic de ce s-a căsătorit cu Novinha şi de ce au rămas împreună toţi aceşti ani.
— Exact. Vreau ca toate secretele să iasă la lumină. Şi mai vreau ca fişierele să fie deblocate. Să nu mai rămână nimic ascuns.
— Nici nu-ţi imaginezi ce-mi ceri. N-ai idee câtă durere voi provoca dacă dezvălui toate secretele.
— Uită-te la familia mea, Vorbitorule, îi răspunse Ela. Cum s-ar putea ca adevărul să provoace mai multă suferinţă decât secretele?
El îi zâmbi, dar nu amuzat, ci plin de afecţiune, chiar de milă:
— Ai dreptate întru totul, dar s-ar putea să nu-ţi dai seama de asta decât atunci când vei auzi întreaga poveste.
— Ştiu întreaga poveste, atât cât poate fi ea cunoscută.
— Aşa îşi închipuie toţi, dar se înşeală.
— Când vei face mărturisirea?
— Cât de curând voi putea.
— De ce nu acum? Astăzi. Ce mai aştepţi?
— Nu pot face nimic până nu vorbesc cu purceluşii.
— Glumeşti, desigur. Cu excepţia zenadorilor, nimeni nu poate vorbi cu purceluşii. Aşa sună Ordinul Congresului. Nimeni nu-l poate încălca.
— Da, recunoscu Vorbitorul. Tocmai de aceea va fi greu.
— Nu greu, imposibil…
— Probabil, spuse el. Se ridică; ea îl imită. Ela, m-ai ajutat imens. Am învăţat de la tine mai mult decât sperasem. La fel ca şi Olhado, dar lui nu i-a plăcut cum am folosit lucrurile învăţate de la el, iar acum crede că l-am trădat.
— E un copil. Eu am optsprezece ani.
Ender dădu din cap, îi puse mâna pe umăr şi o strânse uşor.
— Atunci ne-am înţeles. Rămânem prieteni.
Era aproape sigură că în vorbele lui era o undă de ironie. Ironie şi, probabil, o rugăminte.
— Da, insistă ea. Rămânem prieteni. Pentru totdeauna.
Mai clătină o dată din cap, se întoarse, împinse barca de la mal şi păşi prin apă, printre trestii şi prin glod.
După ce scoase barca dintre trestii apucă ramele, vâsli, apoi ridică ochii spre ea şi-i zâmbi. Ela îi răspunse la zâmbet, dar gestul ei nu putea transmite exaltarea pe care o simţea, senzaţia de de spovărare. Ascultase totul, înţelesese şi avea să pună lucrurile pe un făgaş normal. Era încredinţată de asta, atât de convinsă încât nici nu băgă de seamă că aici se afla sursa fericirii ei neaşteptate. Ştia doar că petrecuse o oră cu Vorbitorul în numele Morţilor, iar acum se simţea mai bine ca niciodată.
Îşi găsi pantofii, îi încălţă şi plecă spre casă. Mama era încă la Staţiunea Biologilor, dar Ela nu voia să mai lucreze în după-amiaza aceasta. Dorea să meargă acasă pentru a pregăti cina, asta era întotdeauna o muncă solitară. Spera ca astăzi să nu mai vorbească cu nimeni. Spera să nu mai apără vreo problemă a cărei rezolvare să cadă în sarcina ei. Dorea ca acest sentiment să dureze veşnic.
Se afla acasă doar de câteva minute când Miro năvăli în bucătărie:
— Ela, nu l-ai văzut pe Vorbitor?
— Ba da, răspunse ea. La râu.
— Unde la râu?
Dacă-i spune că se întâlniseră va înţelege imediat că nu fusese vorba de o întâmplare.
— Da’ de ce? întrebă ea.
— Ascultă, Ela, nu e momentul potrivit să fim suspicioşi, te rog. Trebuie să-l găsesc. Am lăsat mesaje pentru el şi nici computerul nu-l poate găsi.
— Era cu barca pe râu, vâslind spre casă. Probabil că va ajunge curând.
Miro se năpusti în camera din faţă. Ela îl auzi lucrând la terminal. Într-un târziu, băiatul se întoarse în bucătărie.
— Mulţumesc, spuse el. Să nu mă aştepţi cu cina.
— Ce-i cu graba asta?
— Nimic. Era atât de ridicol ca Miro să spună „nimic”, deşi se vedea limpede că era agitat şi grăbit, încât amândoi izbucniră în râs în aceeaşi clipă. Bine, spuse el, nu-i chiar nimic, e ceva, dar acum nu pot să-ţi vorbesc despre asta, înţelegi?
— Bine. „Curând toate secretele vor fi cunoscute, Miro.”
— Nu reuşesc să pricep de ce nu a primit mesajul nostru. Vreau să spun că e anunţat prin computer. Nu poartă un implant în ureche? Computerul ar trebui să-l găsească, dar, bineînţeles, poate că l-a deconectat.
— Ba nu, spuse Ela. Luminiţa era aprinsă.
— N-aveai cum să vezi luminiţa aceea minusculă şi roşie a implantului din ureche decât dacă te aflai, din întâmplare, lângă el, în mijlocul râului.
— A venit la ţărm. Am discutat.
— Despre ce?
Ela zâmbi.
— Nimicuri, spuse ea.
Miro zâmbi la rândul lui, dar starea de iritare nu-l părăsise. Ea înţelese: „Ţi se pare normal să ai secrete faţă de mine, dar anormal ca şi eu să-ţi ascund unele lucruri, nu-i aşa, Miro?”
Cu toate acestea, el nu mai comentă. Se grăbea prea tare. Trebuia să-l găsească pe Vorbitor, şi încă repede, aşa că nu se va întoarce să mănânce.