Convinsă, timp de o clipă, că Vorbitorul avea să discute cu purceluşii mai curând decât îşi închipuise, Ela se simţi cuprinsă de entuziasm: aşteptarea va lua sfârşit.
Apoi entuziasmul se risipi, fiind înlocuit de altceva. O spaimă ascunsă. Un coşmar. Dragul de Libo zăcând pe panta dealului, sfârtecat de purceluşi. Numai că în scena înfiorătoare pe care şi-o imaginase de atâtea ori nu apărea Libo, ci Miro. Ba nu, nu era nici Miro. Era Vorbitorul. Vorbitorul va fi torturat până va muri.
— Nu, şopti ea.
Apoi se scutură şi coşmarul dispăru; se întoarse la ale ei, încercând să condimenteze şi să asezoneze pastele făinoase ca să nu mai aibă gustul ca de clei al ştirului.
Capitolul 14
RENEGAŢII
MÂNCĂTORUL-DE-FRUNZE: Uman spune că pe fraţii voştri morţi îi îngropaţi în ţărână şi apoi faceţi case din aceeaşi ţărână. (Râsete. )
MIRO: Nu-i adevărat. Niciodată nu săpăm acolo unde sunt îngropaţi oameni.
MÂNCĂTORUL-DE-FRUNZE: (împietrit de emoţie) Atunci morţii voştri nu vă fac nici un bine!
Ender se aşteptase să întâmpine dificultăţi ca să-l treacă dincolo de gard, dar Ouanda ascunse cutia în palmă, Miro deschise poarta şi păşiră toţi trei afară. Nu se întâmplă nimic. Trebuia să fie exact cum sugerase Ela: nimeni nu voia să iasă din îngrăditură, astfel că nu era nevoie de măsuri severe de securitate. Ender nu avea timp să aprecieze dacă acest fapt demonstra că oamenii se mulţumeau să rămână în Milagre sau se temeau de purceluşi, ori îşi detestau detenţia într-o asemenea măsură încât se sileau să creadă că acel gard nici nu exista.
Dar Ouanda şi Miro erau foarte încordaţi, aproape înspăimântaţi. Părea de înţeles întrucât, lăsându-l să meargă cu ei, încălcau regulile stabilite de Congres. Dar Ender bănuia că mai era şi altceva. Neliniştea lui Miro era dublată de înfrigurare, de un sentiment de urgenţă; poate se temea, dar dorea să vadă ce se va întâmpla, voia să meargă înainte. Ouanda era reţinută, mergea cu paşi măsuraţi şi răceala ei nu trăda doar teama, ci şi ostilitatea. N-avea încredere în el.
De aceea Ender n-a fost luat prin surprindere când ea s-a apropiat de copacul mare aflat lângă poartă şi a aşteptat ca Miro şi Vorbitorul să facă acelaşi lucru. Ender văzu aerul iritat al lui Miro, care îşi regăsi controlul într-o clipă. Chipul lui deveni o mască impenetrabilă, aşa cum Săvârşitorul nu mai văzuse de mult. Se trezi comparându-l pe Miro cu băieţii pe care îi cunoscuse la Şcoala de Luptă, considerându-l un camarad de arme, şi se gândi că Miro s-ar fi putut descurca acolo de minune. Şi despre Ouanda putea spune la fel, dar din cu totul alte motive: ea se considera răspunzătoare de ceea ce se întâmpla, chiar dacă Vorbitorul era bărbat în toată firea iar ea cu mult mai tânără. Nu se putea pleca în faţa lui. Se temea de orice, numai de autoritatea altora nu.
— Aici? întrebă Miro resemnat.
— Aici sau niciunde, răspunse Ouanda.
Săvârşitorul se aplecă pentru a se aşeza lângă trunchiul copacului.
— Asta-i copacul lui Rădăcină, aşa e? întrebă el.
Ei îşi păstrară calmul — bineînţeles — dar momentul de tăcere îi dovedi că aşa era. Îi surprinse ştiind ceva despre un trecut pe care cu siguranţă că-l considerau doar al lor. „S-ar putea să fiu framling aici…, îşi spuse el în gând, „dar nu trebuie să mă arăt şi ignorant.”
— Da, răspunse Ouanda. E totemul de la care se pare că primesc majoritatea sfaturilor. În ultimul timp — de vreo şapte sau opt ani. Nu ne-au lăsat niciodată să stăm la ritualurile prin care le vorbesc strămoşilor, dar s-ar părea că presupune lovirea scoarţei copacilor cu beţe grele, lustruite. Auzim uneori zgomote în timpul nopţii.
— Beţe? Făcute din lemne căzute din copaci?
— Noi aşa credem. De ce?
— Pentru că n-au unelte din piatră sau metal ca să taie lemnul — am dreptate? Pe de altă parte, dacă venerează copacii înseamnă că nu-i pot doborî.
— Nu credem că venerează copacii. E ceva totemic. Copacii reprezintă strămoşi morţi. Îi plantează. În cadavre.
Ouanda voise să se oprească, să discute cu el sau să-i afle intenţiile, dar nici Săvârşitorul, nici Miro nu doreau s-o lase să creadă că ea conduce această expediţie. Săvârşitorul plănuia să vorbească personal cu purceluşii. Niciodată nu se pregătise pentru o mărturisire permiţând altcuiva să-i hotărască programul şi nu avea de gând să înceapă acum. Pe de altă parte, era în posesia unei informaţii la care ei nu aveau acces. Cunoştea teoria Elei.
— Unde mai sunt? întrebă. Plantează copaci şi cu alte ocazii?
Se priviră unul pe altul.
— Noi n-am mai văzut şi alţii.
Ender nu era doar curios. Îi rămăsese gândul la ceea ce-i spusese Ela despre anomaliile legate de reproducere.
— Şi copacii cresc singuri? Prin pădure se mai găsesc puieţi?
Ouanda scutură din cap.
— Nu avem dovezi convingătoare că ar planta copaci şi în altă parte decât în trupurile celor morţi. Mai precis, toţi copacii pe care-i ştim noi sunt foarte bătrâni, în afară de aceştia trei de aici…
— Patru, dacă nu ne grăbim, o întrerupse Miro.
Aha. Asta explica starea de tensiune dintre ei. Miro se grăbea pentru a salva un purceluş, care altfel avea să fie plantat la rădăcina altui copac, dar Ouanda era îngrijorată din alt motiv. Amândoi îi dezvăluiseră destule amănunte despre ceea ce ştiau; acum se putea lăsa interogat de Ouanda. Rămăsese drept şi-şi plecă puţin capul pe spate pentru a privi frunzele copacului de deasupra lui, ramurile răsfirate, verdele deschis al fotosintezei care confirma convergenţa, inevitabilitatea evoluţiei pe fiecare lume. Aici se afla miezul tuturor paradoxurilor descoperite de Ela: evoluţia de pe această lume se încadra în modelul pe care xenologii îl găsiseră pe toate cele O Sută de Lumi şi totuşi modelul acesta se degradase, se prăbuşise. Purceluşii constituiau una dintre speciile care supravieţuiseră destrămării. Ce era Descolada şi cum se adaptaseră purceluşii la ea?
Intenţionase să schimbe subiectul conversaţiei şi să întrebe: „De ce stăm aici, în dosul copacului?” Asta ar invita-o pe Ouanda să pună întrebări. Dar în acea clipă, stând cu capul plecat pe spate, contemplând frunzişul care se mişca molcom în briza aproape imperceptibilă, avu o puternică senzaţie de déjà vu. Mai privise cândva aceste frunze. Şi încă recent. Dar era imposibil. Pe Trondheim nu existau copaci mari, şi în îngrăditura care se numea Milagre nu creştea nici unul. De ce i se păreau atât de cunoscute şi apropiate razele soarelui filtrate de frunze?
— Vorbitorule, îl chemă Miro.
— Da, răspunse el, lăsându-se trezit din visarea trecătoare.
— Noi n-am vrut să te aducem aici.
Băiatul rosti cuvintele cu fermitate şi cu trupul orientat spre Ouanda, în aşa fel încât Ender înţelese că, în realitate, Miro voise să-l aducă aici dar se includea şi pe sine în opoziţia Ouandei pentru a-i dovedi că era una cu ea. „Vă iubiţi”, îşi zise Ender în gând. „Va trebui să vă reamintesc că sunteţi frate şi soră. Trebuie să bat între voi ţăruşul tabu al incestului şi sigur mă veţi urî dacă o voi face.”
— Vei vedea… ceva… Ouanda nu reuşi să termine.
Miro zâmbi.
— Noi le numim Activităţi Suspecte. Ele au început, cu totul accidental, pe vremea lui Pipo. Libo le-a continuat în mod deliberat, iar noi îi ducem mai departe opera. Se desfăşoară gradat, cu precauţie. N-am renunţat cu totul la respectarea regulilor stabilite de Congres, dar au apărut crize şi a trebuit să intervenim. Acum câţiva ani, de exemplu, purceluşii nu mai găseau macios, viermii de scoarţă cu care se hrăneau pe vremea aceea.