— Ce anume? întrebă Ouanda. Nu să-l omorâm pe cel mai apropiat binefăcător, să-l torturăm până moare după ce el a salvat viaţa a zeci de soţii şi de copii de-ai noştri?
— Atunci de ce mai suportaţi? De ce-i ajutaţi după câte v-au făcut?
Miro se strecură între Ouanda şi Săvârşitor.
„O protejează”, se gândi el, „sau o împiedică să-şi dea în vileag slăbiciunile.”
— Aşa e în meseria noastră. Înţelegem că diferenţele culturale pe care nu ni le putem explica…
— Înţelegeţi că purceluşii sunt animale şi că nu-i puteţi condamna pentru uciderea lui Libo şi a lui Pipo mai mult decât pe cabra pentru că rumegă capim.
— Exact, recunoscu Miro.
Ender schiţă un zâmbet.
— Tocmai de aceea n-o să învăţaţi nimic de la ei. Pentru că-i consideraţi animale.
— Îi considerăm ramen! spuse Ouanda, făcându-şi loc în faţa lui Miro. Evident că nu simţea nevoia de a fi protejată.
— Îi trataţi de parcă n-ar fi răspunzători de acţiunile lor, spuse Ender. Ramenii răspund pentru ceea ce fac.
— Şi tu ce vrei să faci? întrebă Ouanda cu sarcasm în voce. Vii să-i judeci?
— Vă spun doar atât: purceluşii au învăţat mai multe despre mine de la Rădăcină decât voi, care m-aţi avut alături.
— Şi ce să înţelegem din vorbele astea? Că eşti într-adevăr Vorbitorul original? Era vădit că Miro considera această idee drept inimaginabilă şi ridicolă. Să presupunem că pe nava de pe orbita Lusitaniei ai câţiva Gândaci pe care vrei să-i aduci aici să…
— Înseamnă că acest amator crede că se pricepe mai bine decât noi să discute cu purceluşii, îl întrerupse Ouanda. Şi, în ceea ce mă priveşte, asta dovedeşte că nu trebuia să acceptăm să-l aducem aici, la…
Dar în aceeaşi clipă Ouanda amuţi, pentru că din desiş apăru un purceluş. Era mai scund decât se aştepta Ender. Deşi nu chiar neplăcut, mirosul lui specific părea ceva mai puternic decât reuşise Jane să sugereze prin computer.
— Prea târziu, murmură Ender. Cred că ne-am întâlnit deja.
Expresia de pe faţa purceluşului, dacă se putea vorbi de aşa ceva, era de nepătruns. Cu toate acestea, Miro şi Ouanda erau capabili să înţeleagă ceva din limba nerostită.
— E uimit, murmură Ouanda. Spunându-i lui Ender că înţelegea ceea ce lui îi rămânea străin, îl punea la punct. Nici o supărare. Săvârşitorul ştia că aici era un novice. Spera totuşi că îi smulsese din modul lor obişnuit, sigur de sine, pe care-l dovedeau în gândire. Era evident că urmau un comportament bine exersat şi practicat îndelung. Dacă dorea să obţină un ajutor real din partea lor, trebuia să-i facă să se dezbare de şabloane şi să încerce să vadă lucrurile în altă lumină.
— Mâncătorul-de-Frunze, spuse Miro.
Mâncătorul-de-Frunze nu-şi luă ochii de la Săvârşitor.
— Vorbitorul în numele Morţilor, rosti el.
— L-am adus, explică Ouanda.
Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi dispăru printre tufişuri.
— Ce înseamnă asta? întrebă Ender. De ce a plecat?
— Vrei să zici că nu ţi-ai dat seama? întrebă Ouanda.
— Fie că vă convine, fie că nu, purceluşii vor să-mi vorbească şi eu vreau să le vorbesc. Cred că ar fi mai bine dacă m-aţi ajuta să pricep ce se întâmplă. Sau nici voi nu înţelegeţi?
Îi văzu cum se chinuie să-şi alunge supărarea. Şi apoi, spre uşurarea Săvârşitorului, Miro se hotărî. În loc să-i răspundă cu un aer de superioritate, vorbi simplu, calm:
— Nu. Nici noi nu înţelegem. În relaţiile cu ei procedăm mai mult pe ghicite. Ei ne pun întrebări, noi lor, şi, în măsura posibilităţilor, până acum nici unii, nici alţii n-am dezvăluit nimic în mod deliberat. Nici măcar nu le punem întrebările la care vrem neapărat să primim un răspuns, de teamă că din întrebări vor afla mai multe despre noi.
Ouanda nu voia să accepte hotărârea lui Miro de a coopera.
— Ştim mai multe decât vei învăţa tu în douăzeci de ani, declară ea. Eşti nebun dacă-ţi închipui că într-o discuţie de zece minute la marginea pădurii poţi învăţa tot ce ştim noi.
— Nu simt nevoia să repet ceea ce ştiţi voi, o lămuri Ender.
— Aşa crezi?
— Da, pentru că vă am cu mine. Ender surâse.
Miro înţelese şi luă vorbele ca pe un compliment. Surâse şi el.
— Să vedem ce ştim. Probabil că Mâncătorul-de-Frunze nu e prea încântat să te vadă. Între el şi purceluşul Uman s-a produs o ruptură. Când şi-au închipuit că nu vrem să te aducem, Măncâtorul-de-Frunze a fost sigur că învinsese. Acum vede că victoria s-a transformat în înfrângere. Poate că astfel am salvat viaţa lui Uman.
— Şi am pus-o în pericol pe a Mâncătorului-de-Frunze, care doar încearcă să-l facă pe Uman să dea greş, nu să câştige el însuşi ceva.
— Dar nu ştii sigur.
— Astea-s lucruri de care nu întrebăm niciodată. Miro zâmbi din nou. Şi ai dreptate. Pentru noi a devenit un obicei atât de înrădăcinat încât am ajuns să nici nu mai băgăm de seamă că nu punem întrebări.
Ouanda se înfurie.
— Are dreptate! Nici măcar nu ne-a văzut la lucru şi ne critică din senin…
Dar Ender nu voia să-i vadă ciondănindu-se. Porni cu paşi mari în direcţia în care plecase Mâncătorul-de-Frunze şi-i lăsă să-l urmeze dacă aveau chef. Bineînţeles că veniră după el, lăsând disputa pentru altădată. Imediat ce-i simţi alături, reîncepu să-i interogheze:
— Ce-i cu Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat voi? Aţi introdus elemente noi în alimentaţia lor?
— I-am învăţat cum să mănânce rădăcina de meredona, spuse Ouanda. Era rigidă şi circumspectă, dar bine măcar că îi vorbea. Furia n-o va împiedica să participe la ceea ce promitea să fie o întâlnire de importanţă crucială cu purceluşii. I-am învăţat cum să elimine conţinutul de cianură din ea prin îmbibare cu apă şi uscare la soare. Asta era soluţia imediată pe care le-o puteam oferi.
— Soluţia pe termen lung era să le dăm varietăţile de ştir la care renunţase mama, spuse Miro. Reuşise să obţină o specie care era atât de bine adaptată la condiţiile Lusitaniei încât nu le folosea oamenilor. O structură proteică tipic lusitană, diferită de cea pământeană. Părea să fie exact ce le trebuia purceluşilor. Am convins-o pe Ela să-mi dea câteva specimene pe care oricum le aruncau, fără să-i dau de înţeles cât de importante erau pentru noi.
„Nu te mai amăgi că Ela nu ştie”, îşi spuse în gând Ender.
— Libo le-a dat exemplarele şi i-a învăţat cum să le planteze. Apoi le-a arătat cum să le macine, să obţină făină şi s-o transforme în pâine. Are un gust nesuferit, dar le-a oferit un aliment pe care, pentru prima oară, şi-l pot pregăti singuri. De atunci încoace sunt graşi şi obraznici.
Vocea Ouandei era încărcată de amărăciune.
— Dar l-au ucis pe tata imediat după ce au dus soţiilor primele pâini.
Vreme de câteva clipe, Ender continuă să meargă tăcut, încercând să priceapă. Purceluşii l-au ucis pe Libo imediat după ce i-a salvat de foamete? De neconceput, şi totuşi aşa se întâmplase. Cum putea să evolueze o societate dacă-i ucidea pe cei care contribuiau cel mai mult la supravieţuirea ei? Ar trebui să procedeze invers: să-i răsplătească pe cei valoroşi, sporind astfel posibilitatea lor de a se reproduce. În felul acesta şi-ar mări şansele de supravieţuire ca grup. Cum era posibil ca purceluşii să evolueze ucigându-i pe cei care aduceau comunităţii cele mai mari servicii?