Şi totuşi existau precedente şi în lumea oamenilor. Copiii aceştia, Miro şi Ouanda, prin Activităţile lor Suspecte, erau mai buni şi mai înţelepţi decât membrii comitetului care alcătuiseră legile. Dacă vor fi prinşi, vor fi exilaţi pe altă planetă, ceea ce echivala cu o condamnare pe viaţă; până se vor întoarce, dacă vor avea norocul acesta, toţi cei pe care-i cunosc acum vor fi dispărut de mult. Oricum, vor fi judecaţi şi probabil întemniţaţi. Nici ideile şi nici genele lor nu vor da roade, societatea va sărăci.
Din păcate, legea nu dovedea îngăduinţă tocmai pentru că era o creaţie umană. Pe de altă parte, arestarea şi întemniţarea lui Miro şi a Ouandei avea sens în cazul în care porneai de la premiza că fiinţele umane constituiau o comunitate unică iar purceluşii erau duşmanii acesteia şi dacă socoteai că tot ce-i poate ajuta pe purceluşi să supravieţuiască reprezintă o ameninţare la adresa umanităţii. Aşadar pedepsirea oamenilor care au îmbogăţit cultura purceluşilor ar avea scopul de a-i împiedica pe aceştia din urmă să progreseze, nu să-i protejeze.
În clipa aceea, Săvârşitorul înţelese că legile care guvernau contactul omului cu purceluşii nu funcţionau pentru a-i proteja. Ele fuseseră instituite pentru a garanta superioritatea şi puterea fiinţelor umane. Din punctul acesta de vedere, desfăşurând Activităţile Suspecte, Miro şi Ouanda erau trădători ai intereselor egoiste ale propriei lor specii.
— Renegaţi, spuse el cu voce tare.
— Poftim? tresări Miro. Ce-ai spus?
— Renegaţi. Cei care şi-au respins propriul neam şi au trecut de partea duşmanului.
— Aha, făcu Miro.
— Ba nu, spuse Ouanda.
— Ba suntem, repetă Miro.
— Eu nu mi-am lepădat umanitatea!
— După cum s-ar exprima episcopul Peregrino, ne-am dezis umanitatea cu multă vreme în urmă, spuse Miro.
— Dar aşa cum definesc eu conceptul…
— După tine, spuse Săvârşitorul, şi purceluşii sunt umani. Iată de ce sunteţi nişte renegaţi.
— Parcă mai devreme spuneai că i-am tratat ca pe nişte animale, nu se lăsă Ouanda.
— Când nu-i faceţi direct răspunzători de faptele lor, când nu le puneţi întrebări directe, când încercaţi să-i amăgiţi, îi trataţi ca pe animale.
— Cu alte cuvinte, spuse Miro, când respectăm legile stabilite de comitet.
— Da, întări Ouanda, da, atunci e adevărat, suntem nişte renegaţi.
— Dar tu? întrebă Miro. Tu de ce eşti renegat?
— Ei bine, pe mine specia umană m-a alungat de mult. De aceea am ajuns Vorbitor în numele Morţilor.
Intrară în luminişul purceluşilor când se stinse ecoul ultimelor cuvinte.
Nici mama, nici Miro nu veniseră la cină. Elei îi convenea de minune. Când era prezent vreunul dintre ei, îşi pierdea orice autoritate; copiii mai mici n-o ascultau. Cu toate acestea, nici Miro, nici mama nu luau locul Elei. Nimeni nu i se supunea şi, de asemenea, nimeni nu încerca să menţină ordinea. Era deci mai liniştită şi-i era mai uşor când ei nu se aflau aici.
Nu pentru că cei mici erau mai cuminţi acum, doar că i se opuneau mai puţin. Era de ajuns să se răstească de câteva ori la Grego ca să-l convingă să n-o mai înghiontească şi s-o lovească pe sub masă. Iar astăzi, atât Quim cât şi Olhado păreau liniştiţi. Nu mai aveau gura spurcată ca în alte dăţi.
Dar calmul dură până terminară de mâncat. Quim se rezemă de spătarul scaunului şi rânji răutăcios către Olhado:
— Deci tu l-ai învăţat pe spionul acela cum să ajungă la fişierele mamei!
Olhado se întoarse spre Ela:
— Iar ai uitat să-i deconectezi gura. Când o să-nveţi să fii mai ordonată? În felul acesta ironic, Olhado cerea sprijinul Elei.
Quim nu voia însă ca Olhado să primească ajutor, indiferent de unde.
— Olhado, de data asta Ela nu-i de partea ta. Nimeni nu mai ţine cu tine. L-ai ajutat pe spionul ăla unsuros să intre în fişierele mamei şi eşti tot atât de vinovat ca şi el. E unealta diavolului, iar tu la fel.
Ela văzu cum creşte furia lui Olhado; prin minte îi trecu o scenă în care Olhado azvârlea cu farfuria în Quim. În fine momentul de încordare trecu şi Olhado se calmă.
— Îmi pare rău, spuse Olhado. N-am vrut aşa ceva.
Ceda în faţa lui Quim. Recunoştea că fratele lui avea dreptate.
— Sper că regretele tale trebuie să ne facă să înţelegem că n-a fost nimic intenţionat, spuse Ela, şi nu-ţi ceri scuze fiindcă l-ai ajutat pe Vorbitor.
— Evident că-şi cere scuze pentru că l-a ajutat pe spion, insistă Quim.
— Pentru că, reluă Ela, în măsura în care putem trebuie să-l ajutăm cu toţii pe Vorbitor.
Quim sări în picioare, se aplecă peste masă şi-i strigă în faţă:
— Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? A violat intimitatea mamei, voia să-i afle secretele, voia…
Spre propria-i surprindere, Ela se trezi în picioare, împingându-l pe Quim peste masă şi ţipând la el tot mai tare:
— Secretele mamei au otrăvit atmosfera din casa asta! Secretele mamei ne-au făcut pe toţi să fim bolnavi şi nici ea n-a scăpat! Singurul mod de a îndrepta lucrurile chiar acum e să-i furăm secretele şi să le scoatem la lumină ca să le putem ucide! Apoi se opri din ţipat. Atât Quim cât şi Olhado se retrăseseră din faţa ei şi stăteau strâns lipiţi de perete, ca şi cum vorbele ei ar fi fost gloanţe, iar ei aşteptau să fie executaţi. Ela continuă să vorbească cu voce tare, dar stăpânită: Aşa cum văd eu situaţia, Vorbitorul e unica noastră şansă de a redeveni o familie şi secretele mamei reprezintă singurul obstacol care-i stă în cale. De aceea i-am spus astăzi tot ce ştiam despre conţinutul fişierelor Mamei, fiindcă vreau să-i dau până şi cel mai neînsemnat crâmpei de adevăr pe care-l pot afla.
— Atunci eşti cea mai josnică trădătoare, spuse Quim. Vocea îi tremura. Era în pragul lacrimilor.
— Eu cred că înfăptuim un act de loialitate numai dacă-l ajutăm pe Vorbitor, îi răspunse Ela. Adevărata trădare e supunerea oarbă în faţa mamei, fiindcă toată viaţa s-a străduit să se autodistrugă şi să distrugă această familie.
Spre surprinderea Elei, cel care plângea nu era Quim, ci Olhado. Glandele lui lacrimale nu funcţionau, bineînţeles, căci fuseseră extirpate când i se grefaseră ochii. În lipsa lacrimilor, singurul semn care arăta că plângea erau suspinele, care-l făcură să se ghemuiască, să alunece de-a lungul zidului până ajunse să stea pe podea cu capul între genunchi, icnind, incapabil să se controleze. Ela înţelese de ce: ea spusese că dragostea lui faţă de Vorbitor nu dovedea lipsă de loialitate, că nu Păcătuise; şi el o crezuse, ştia că era adevărat.
Apoi Ela îşi mută privirea de la Olhado şi o văzu pe mama în pragul uşii. Avu o senzaţie de sfârşeală şi începu să tremure la gândul că Novinha auzise vorbele ei.
Dar mama nu părea furioasă, doar puţin tristă şi foarte obosită. Îl privea pe Olhado.
Revolta răbufni în glasul lui Olhado:
— Ai auzit ce spunea Ela? întrebă el.
— Da, răspunse mama fără să-şi ia privirea de la Olhado. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate.