Ela era la fel de surprinsă ca şi Quim.
— Copii, mergeţi în camerele voastre, spuse mama încet. Trebuie să discut cu Olhado.
Ela le făcu un semn lui Grego şi Quarei, care coborâseră de pe scaunele înalte şi, uimiţi din pricina acestor întâmplări neobişnuite, veneau cu paşi mici spre ea. Dacă-şi aminteau bine, nici tata nu reuşise vreodată să-l facă pe Olhado să plângă. Îl auzi pe Quim păşind apăsat pe hol, intrând în camera lui, trântind uşa şi azvârlindu-se pe pat. În bucătărie suspinele lui Olhado se mai potoliră şi încetară când, pentru prima oară după ce îşi pierduse ochii, mama îl ţinea în braţe şi-l consola şi plângea tăcut, legănându-l şi vărsând lacrimi în părul lui.
Miro nu ştia ce să mai creadă despre Vorbitorul în numele Morţilor. Nu-şi dădea seama de ce, dar îşi închipuise că un Vorbitor trebuia să semene cu un preot, sau, mai curând, să fie un preot în adevăratul înţeles al cuvântului. Tăcut, contemplativ, detaşat de lumea aceasta, lăsând discret în seama altora acţiunile şi hotărârile. Miro se aşteptase ca Vorbitorul să fie înţelept.
În nici un caz însă nu anticipase că va fi atât de băgăreţ, atât de periculos. Da, înţelept era, fără discuţie, mereu vedea dincolo de aparenţe, spunea sau făcea tot felul de lucruri deconcertante care, dacă se gândea mai bine la ele, erau perfect justificate. Părea să cunoască atât de bine modul de gândire uman încât, doar privind chipul cuiva, reuşea să citească pe el cele mai adânci dorinţe, cele mai bine disimulate adevăruri despre care nici acea persoană nu bănuia că sălăşluiesc în adâncul ei.
De câte ori stătuseră el şi Ouanda în felul acesta, urmărind cum discuta Libo cu purceluşii? Numai că atunci înţelegeau întotdeauna ce făcea Libo; îi cunoşteau tehnica, ştiau scopurile pe care le urmărea. Însă Vorbitorul avea un mod de gândire care lui Miro îi rămânea complet străin. Cu toate că străinul se înfăţişa ca orice altă fiinţă umană, Miro se simţea îndemnat să creadă că el era de fapt un framling — reuşea să fie la fel de deconcertant ca şi purceluşii. Ramen ca şi ei, străin, dar nu era totuşi un animal.
Ce a observase Vorbitorul? Ce văzuse? Arcul pe care-l poartă mereu Săgeată? Vasul de lut plin cu apă în care, emanând un miros respingător, era înmuiată meradona? Pe care anume dintre Activităţile Suspecte le-a recunoscut şi despre câte a crezut că sunt practici ale băştinaşilor?
Purceluşii deschiseră „Matca şi Hegemonul”.
— Tu, spuse Săgeată, ai scris asta?
— Da.
Miro îi aruncă o privire Ouandei. În ochii ei se strecură o licărire de satisfacţie. Prin urmare, Vorbitorul minţea.
— Ceilalţi doi, Miro şi Ouanda, cred că eşti un mincinos, interveni Uman.
Miro se uită imediat la Vorbitor, dar el nu privi în direcţia lor.
— Bineînţeles că da, spuse el. Nu le-a trecut prin minte că s-ar putea ca Rădăcină să fi rostit adevărul.
Vorbele calme ale bărbatului îl tulburară pe Miro. Putea fi adevărat? La urma-urmelor, oamenii care călătoreau spre alte sisteme solare săreau peste decenii întregi, adeseori secole, uneori chiar şi jumătate de mileniu. Pentru a supravieţui trei mii de ani nu erau necesare foarte multe călătorii, dar era prea greu de crezut că adevăratul Vorbitor sosise tocmai aici. Acel prim Vorbitor scrisese „Matca şi Hegemonul”; doar pe el l-ar interesa prima rasă ramen descoperită după dispariţia Gândacilor. „Nu cred aşa ceva”, îşi spuse Miro în gând, dar trebui să admită că probabil acesta era adevărul.
— De ce sunt atât de proşti? întrebă Uman. Cum de nu recunosc adevărul când îl aud rostit?
— Nu sunt proşti. Aşa sunt fiinţele umane: pun la îndoială credinţele lor în afară de cele în care cred cu adevărat şi cele pe care nu se gândesc niciodată să le pună la îndoială. Nu s-au gândit să conteste faptul că originalul Vorbitorul originar a murit acum trei mii de ani, chiar dacă ştiu că zborul printre stele prelungeşte viaţa.
— Dar noi le-am spus.
— Ba nu, le-aţi spus doar că matca i-a dezvăluit lui Rădăcină că eu am scris cartea aceasta.
— Tocmai de aceea ar trebui să ştie că e adevărat, spuse Uman. Rădăcină e înţelept, e tată; n-ar face niciodată vreo greşeală.
Lui Miro îi veni să zâmbească, dar se abţinu. Vorbitorul îşi închipuia că e foarte inteligent, dar iată-l acum aici, unde sfârşeau toate întrebările importante, încâlcite fiind de insistenţa cu care purceluşii susţineau că lor le puteau vorbi nişte copaci totemici.
— Da, continuă Ender. Sunt nenumărate lucruri pe care noi nu le înţelegem şi altele pe care nu le înţelegeţi voi. Ar trebui să ne spunem mai multe.
Uman se aşeză lângă Săgeată, împărţind cu el locul de onoare.
Săgeată nu dădu semne că l-ar deranja.
— Vorbitorule în numele Morţilor, spuse Uman, ne vei aduce matca?
— Încă nu m-am hotărât.
Miro privi din nou către Ouanda. Oare Wiggin îşi pierduse minţile sugerând că putea da ceea ce nu avea?
Apoi îşi aminti ce spusese Vorbitorul despre faptul că omul pune la îndoială toate credinţele, cu excepţia celor pe care le consideră de netăgăduit. Miro luase întotdeauna drept adevăr ceea ce ştia toată lumea — şi anume că toţi Gândacii fuseseră nimiciţi. Dar dacă o matcă rămăsese în viaţă? Dacă Vorbitorul găsise un Gândac, discutase cu el şi aşa reuşise să-şi scrie cartea? Era extrem de improbabil, dar nu imposibil. Miro nu ştia cu toată certitudinea că până şi ultimul Gândac fusese ucis. Ştia doar ce credea lumea, şi vreme de trei mii de ani nimeni nu adusese vreun argument oricât de neînsemnat care să probeze contrariul.
Dar chiar dacă era adevărat, cum de-ar fi putut să afle Uman? Explicaţia cea mai simplă era că purceluşii încorporaseră convingătoarea istorie a Mătcii şi a Hegemonului în religia lor şi nu pricepeau ideea că existau mulţi Vorbitori şi nici unul dintre ei nu era autorul cărţii, că toţi Gândacii muriseră şi matca n-avea cum să fie adusă la ei. Era cea mai simplă explicaţie, cea mai uşor de acceptat. Oricare alta l-ar sili să recunoască posibilitatea că, într-un fel sau altul, copacul totemic al lui Rădăcină vorbea cu purceluşii.
— Ce te va face să te hotărăşti? vru să ştie Uman. Noi oferim daruri soţiilor pentru a le câştiga respectul, dar tu eşti cel mai înţelept dintre oameni şi nu avem nimic de folos pentru tine.
— Posedaţi multe lucruri de care aş avea nevoie, spuse Ender.
— Ce anume? Nu faceţi vase mai bune ca acesta? Săgeţi mai ascuţite? Veşmântul pe care îl port e ţesut din lână de cabra, dar hainele tale sunt mai fine.
— Nu-mi trebuie asemenea lucruri. Eu am nevoie de poveşti adevărate.
Uman se aplecă în faţă şi trupul i se încordă de emoţie şi aşteptare.
— O, Vorbitorule! izbucni el şi vocea îi deveni puternică, încărcată de importanţa cuvintelor. Vrei să adaugi povestea noastră la Matca şi Hegemon?
— Nu vă ştiu povestea.
— Întreabă-ne! Întreabă-ne orice!
— Dar cum aş putea rosti povestea voastră? Eu rostesc doar poveştile morţilor.
— Dar suntem morţi! striga Uman. Miro nu-l văzuse niciodată atât de agitat. Suntem ucişi în fiecare zi. Fiinţele umane umplu toate lumile. Navele călătoresc prin bezna nopţii, de la o stea la alta, ocupând fiecare loc gol. Şi uită-te la noi cum trăim pe lumea noastră mică, de unde privim cum cerul se umple de oameni. Fiinţele umane înalţă garduri ridicole, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cerul e gardul nostru! Uman făcu un salt în sus, uimitor de înalt pentru că avea picioare puternice. Uite cum mă aruncă gardul la pământ!