Alergă spre cel mai apropiat copac, se urcă pe trunchi şi se căţără iute spre vârf, aşa cum Miro nu-l văzuse niciodată; alunecă pe o ramură şi se aruncă în sus. În momentul în care atinse punctul maxim al saltului, păru să rămână suspendat în aer, apoi gravitaţia îl azvârli cu forţă pe pământul tare.
Miro auzi icnetul puternic provocat de cădere. Vorbitorul se ridică imediat şi dădu fuga spre Uman, iar Miro porni pe urmele lui. Uman nu mai respira.
— A murit? întrebă Ouanda.
— Nu! strigă un purceluş în limba masculilor. Nu poţi muri! Nu, nu, nu! Miro se uita în jur; spre surprinderea lui, cel care vorbise era Mâncătorul-de-Frunze. Nu poţi muri!
Apoi Uman întinse o mână tremurătoare şi atinse faţa Vorbitorului. Trase aer adânc în piept, într-un suspin adânc, şi apoi vorbi.
— Vezi, Mărturisitorule? Sunt în stare să mor ca să trec zidul care ne separă de stele.
De când îi cunoştea Miro pe purceluşi, în toţi anii de până atunci, niciodată nu vorbiseră de călătoria stelară şi nici nu întrebaseră despre ea. Abia acum înţelegea că majoritatea întrebărilor pe care le puneau aveau scopul de a descoperi secretul zborului. Xenologii nu pricepuseră pentru că ştiau ceea ce li se părea evident: purceluşii se aflau atât de departe de nivelul cultural care să le permită construirea navelor cosmice încât aveau să treacă o mie de ani până când le va fi accesibilă o asemenea performanţă. Dar adânca lor sete de cunoaştere, dorinţa de a afla cât mai multe despre metale, motoare şi zbor erau căile alese de ei în încercarea de a descoperi secretul călătoriilor interstelare.
Uman se ridică încet în picioare, ţinându-se de mâinile lui Ender. Miro îşi dădu seama că, până în clipa aceea niciodată nu fusese luat de mână de vreun purceluş. Îl cuprinse un regret profund şi o durere adâncă, vecină cu gelozia.
Acum, când era limpede că Uman nu se rănise grav, ceilalţi purceluşi se strânseră mai aproape în jurul Vorbitorului. Nu se îngrămădeau, nu se îmbrânceau, pur şi simplu doreau să se afle în preajma lui.
— Rădăcină spune că matca ştie cum se construiesc navele, începu Săgeată.
— Rădăcină spune că matca ne va învăţa totul, continuă Ceşti. Metal, foc născut din stânci, case făcute din apă neagră, orice.
Ender ridică mâna, punând capăt dorinţei lor de a vorbi toţi deodată:
— Dacă v-ar fi foarte sete şi aţi vedea că am apă, mi-aţi cere cu toţii să beţi. Dar dacă eu aş şti că apa e otrăvită?
— În navele care zboară spre stele nu e otravă, spuse Uman.
— Sunt multe drumurile care duc spre zborul interstelar. Unele sunt bune, altele mai rele. Va voi da ceea ce pot, fără să vă distrug.
— Matca promite!
— Şi eu la fel.
Uman se repezi înainte, îl prinse pe Ender de păr şi de urechi şi-l trase până ajunseră să se privească în ochi. Miro nu mai văzuse un gest de o asemenea violenţă din partea lor; era lucrul de care se temuse, hotărârea de a ucide…
— Dacă suntem ramen, răcni Uman către Vorbitor, atunci noi hotărâm, nu tu! Iar de suntem varelse poţi să ne ucizi pe toţi, chiar acum, aşa cum ai făcut-o cu toate surorile mătcii!
Miro încremeni ca fulgerat. Era treaba purceluşilor dacă-l socoteau pe Vorbitor autorul cărţii. Dar cum de ajunseseră la concluzia de neconceput că tot el era vinovat de Xenocid? Drept cine îl luau? Drept Monstruosul Săvârşitor.
Şi totuşi Vorbitorul în numele Morţilor stătea acolo, cu capul plecat, iar din ochii închişi lacrimile îi curgeau pe obraji, ca şi cum acuzaţia lui Uman avea forţa adevărului.
Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro.
— Ce-i cu apa asta? întrebă el în şoaptă. Apoi atinse lacrimile.
— Aşa ne arătăm durerea, necazul sau suferinţa, îi răspunse băiatul.
Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte.
— Aşa ne arătăm noi durerea, şopti Uman.
— Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am văzut-o în ochii lui Libo şi Pipo.
Mai întâi unul câte unul, apoi cu toţii în acelaşi timp, purceluşii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, fascinat, emoţionat. Nu ştia câtuşi de puţin ce însemna acest strigat, dar purceluşii dădeau acum frâu liber unor emoţii pe care vreme de patruzeci şi şapte de ani le ascunseseră faţă de xenologi.
— Îl jelesc pe tata? întrebă Ouanda în şoaptă. Şi ochii ei luceau, umezi de emoţie, iar părul i se năclăi de sudoarea rece a spaimei.
Imediat ce înţelese, Miro spuse:
— Până în clipa asta n-am ştiut că Pipo şi Libo au plâns când au murit. Miro nu avea cum să intuiască ce gândea Ouanda în acele momente; văzu doar cum ea se întoarse, se îndepărtă cu paşi nesiguri, se prăbuşi în genunchi şi începu să plângă amar.
Era de netăgăduit că sosirea Vorbitorului răscolise din străfunduri viaţa fiecăruia dintre ei.
Miro îngenunche alături de Vorbitor care-şi ţinea capul plecat, cu bărbia în piept.
— Vorbitorule, începu Miro. Como pode ser? Cum se face că tu eşti primul mărturisitor şi Săvârşitorul în acelaşi timp? Não pode ser.
— Matca le-a spus mai multe decât mi-am închipuit.
— Dar Vorbitorul în numele Morţilor care a scris această carte e cel mai înţelept om care a trăit în epoca zborurilor interstelare, în timp ce Săvârşitorul a fost un criminaclass="underline" a ucis un neam întreg, o rasă frumoasă de rameni care ne-ar fi putut învăţa totul…
— Şi uman pe deasupra, şopti Ender.
Uman se afla acum lângă ei şi rosti câteva versete din Hegemon: „Boala şi leacul ei sălăşluiesc în orice inimă. Moartea şi mântuirea stau în puterea aceleiaşi mâini”.
— Uman, vorbi Ender, spune neamului tău să nu jelească pentru ceea ce a făptuit din neştiinţă.
— Am făcut ceva îngrozitor, spuse Uman. Şi era cel mai mare dar al nostru.
— Spune semenilor tăi să se liniştească şi să mă asculte.
Uman strigă câteva vorbe, nu în limba masculilor, ci în cea a soţiilor, limba autorităţii. Tăcură cu toţii şi se aşezară să asculte ceea ce avea Vorbitorul de spus.
— Voi face tot ce-mi stă în puteri, începu el, dar întâi trebuie să vă cunosc, altfel cum aş putea rosti povestea voastră? Trebuie să aflu mai multe despre voi, altfel cum aş putea şti dacă băutura este otrăvitoare sau nu? Şi problema cea mai grea dintre toate rămâne să fie rezolvată. Specia umană e liberă să-i iubească pe Gândaci întrucât socoteşte că au murit cu toţii. Voi încă trăiţi, şi de aceea îi înspăimântaţi pe oameni.
Aflat între ceilalţi purceluşi, Uman se ridică şi gesticulă către propriul lui trup, de parcă ar fi fost ceva fragil şi lipsit de putere.
— Noi?!
— Se tem de acelaşi lucru ca şi voi, care vă îngroziţi când priviţi spre cer şi vedeţi cum stelele sunt acaparate de oameni. Se tem că vor ajunge într-o bună zi pe o lume şi vor constata că voi aţi ajuns primii acolo.
— Nu vrem să fim primii, spuse Uman. Vrem să avem şi noi un loc acolo.
— Atunci păsuiţi-mă, spuse Ender. Ajutaţi-mă să învăţ cine sunteţi, că să-i pot învăţa şi eu pe oameni.
— Orice, întări Uman. Privi roată către ceilalţi. Te vom învăţa tot ce vrei.
Mâncătorul-de-Frunze se ridică. Vorbi în limba masculilor, dar Miro nu înţelese.
— Nu poţi da altora lucruri care nu-ţi aparţin.
Uman îi răspunse tăios în Esenţială: