— Nici lui Pipo, Libo, Ouanda şi Miro nu le aparţineau lucrurile pe care ni le-au oferit. Dar, cu toate astea, au făcut-o.
— Nu trebuie să dovedim aceeaşi nechibzuinţă. Mâncătorul-de-Frunze vorbea încă în limba masculilor.
— Nici înţelepciunea lor nu ne aparţine în mod necesar, îl puse la punct Uman.
Apoi Mâncătorul rosti ceva în limba copacilor şi nici acum Miro nu reuşi să priceapă. Uman nu răspunse şi Mâncătorul-de-Frunze plecă.
În timp ce acesta se îndepărta, Ouanda se întoarse cu ochii înroşiţi de plâns.
Uman se răsuci spre Vorbitor.
— Ce vrei să ştii? întrebă el. Dacă putem, îţi vom spune şi-ţi vom arăta.
La rândul lui, Ender se uită la Miro şi Ouanda.
— Ce-ar trebui să întreb? Ştiu atât de puţine încât nu am idee ce ne-ar fi de folos.
Miro o privi pe Ouanda, consultându-se din ochi cu ea.
— Nu aveţi unelte din piatră sau metal, spuse ea. Dar casa voastră e făcută din lemn şi tot aşa arcurile sau săgeţile.
Uman nu răspunse. Momentul de tăcere se prelungi.
— Dar care vă e întrebarea? spuse Uman într-un târziu.
„Cum de n-a priceput legătura?” gândi Miro.
— Noi, oamenii, explică Vorbitorul, folosim unelte din piatră ca să doborâm copaci atunci când vrem să-i transformăm în case, săgeţi sau bâte ca acelea pe care văd că le aveţi unii dintre voi.
Trecură câteva momente până când vorbele lui fură înţelese pe deplin. Apoi, brusc, toţi purceluşii se ridicară în picioare, parcă înnebuniţi, ciocnindu-se uneori unul de altul, de copaci sau de casele din buşteni. Majoritatea rămaseră muţi, dar câte unul dintre ei urla când şi când, exact cum o făcuseră cu toţii mai devreme. Sminteala aproape mută a purceluşilor era stranie, lăsând impresia că, dintr-o dată, îşi pierduseră orice control asupra trupurilor. După atâţia ani de precauţie şi non-comunicare, de eforturi pentru a nu li se spune nimic, Vorbitorul încălcase acest comandament şi rezultatul era demenţa colectivă la care asistau acum.
Uman se desprinsese din haosul acela şi se azvârli la pământ în faţa lui Ender.
— O, Vorbitorule! strigă el din răsputeri. Promite-mi că n-o să le îngădui niciodată să-l doboare pe tatăl meu Rădăcină cu unelte din piatră şi metal! Dacă vrei să ucizi pe cineva, există fraţi mai bătrâni care şi-ar da viaţa; şi eu sunt gata sa mor, dar nu-i lăsa să-mi ucidă tatăl!
— Sau pe tatăl meu! strigară ceilalţi purceluşi. Sau pe-al meu!
— Dacă am fi ştiut că sun… sunteţi varelse, nu l-am fi sădit pe Rădăcină atât de aproape de gard, spuse Mandachuva.
Ender ridică din nou braţele.
— A tăiat vreun om copaci în Lusitania? Niciodată. Legea ne-o interzice. N-aveţi a vă teme de noi.
Se făcu tăcere şi purceluşii se liniştiră. Uman se ridică în cele din urmă de la pământ.
— Ne-ai făcut să ne temem şi mai mult de fiinţele umane, Vorbitorule. Mai bine nu veneai deloc în pădurea noastră.
Vocea Ouandei răsună mai tare decât a lui:
— Cum mai poţi spune asta după ce mi-ai ucis tatăl?
Uman o privi stupefiat şi rămase fără grai. Miro o luă pe Ouanda pe după umeri. În tăcerea care se lăsă, se auzi glasul puternic al Vorbitorului:
— Ai promis că vei răspunde la toate întrebările mele. Te mai întreb o dată: cum vă construiţi casele din buşteni şi cum vă faceţi bâtele, arcurile şi săgeţile? Noi v-am arătat singura cale pe care o cunoaştem; spune-mi care e calea voastră, cum faceţi?
— Fratele se dăruieşte singur, răspunse Uman. Ţi-am spus. Îi comunicăm fratelui despre nevoile noastre şi-i arătăm forma, iar el ni se oferă.
— Putem să vedem cum se întâmplă asta? întrebă Ender.
Uman privi în jur, către ceilalţi purceluşi.
— Vreţi să-i cerem unui frate să se dăruiască pentru ca Vorbitorul să poată vedea? N-avem nevoie de casă, nici acum, nici în anii ce vor veni, iar săgeţile ne prisosesc…
— Arată-i!
Miro se întoarse, iar ceilalţi făcură acelaşi lucru şi-l văzură pe Mâncătorul-de-Frunze ieşind din nou din pădure. Păşi dinadins până în mijlocul luminişului; nu-i privi pe nici unul şi vorbi de parcă ar fi fost un herald care nu se sinchiseşte dacă-l ascultă cineva. Li se adresă în limba soţiilor, astfel că Miro nu înţelese decât frânturi.
— Ce spune? şopti Ender.
Aflat în genunchi lângă el, Miro traduse cât pricepu: Mi-e limpede că s-a dus la soţii, care le-au spus să facă tot ce le ceri. Dar nu-i chiar atât de uşor, le mai zice — nu înţeleg cuvintele astea — că mor cu toţii. În orice caz, ceva despre fraţii care mor. Uită-te la ei, nici unul nu se teme.
— Nu ştiu cum îşi exteriorizează teama. Nu cunosc neamul ăsta deloc.
— Nici eu, recunoscu Miro. Te las să te descurci singur; în mai puţin de jumătate de oră ai creat o agitaţie cum n-am avut prilejul să văd în toţi aceşti ani de când îi vizitez.
— E un dar cu care m-am născut, îl lămuri Ender. Îţi propun un târg. N-o să spun nimănui despre Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat, iar voi nu povestiţi nimănui cine sunt eu.
— Asta e uşor, spuse Miro. Oricum nu cred.
Cuvântarea Mâncătorului-de-Frunze se sfârşi. După aceea păşi rar spre casă şi intră.
— Vom cere darul unui frate bătrân, încheie Uman. Aşa au spus soţiile.
După aceea, Miro rămase în picioare îmbrăţişând-o pe Ouanda şi avându-l alături pe Mărturisitor, iar purceluşii realizară un miracol cu mult mai convingător decât cel care le adusese lui Gusto şi Cidei titlul de Os Venerados.
Purceluşii se strânseseră într-un cerc în jurul unui copac bătrân şi gros de la marginea luminişului. Apoi se căţărară în copac unul câte unul şi începură să lovească în el cu beţe. La scurt timp după aceea se aflau cu toţii în copac, bătând într-un ritm complicat şi cântând.
— Limba taţilor, şopti Ouanda.
Ramurile porniră să cadă una după alta. Purceluşii alergară imediat şi le adunară, târându-le în afara zonei în care urma să cadă copacul.
Uman îi aduse una, care o luă cu grijă şi le-o arătă lui Miro şi Ouandei. Capătul cu care fusese legată de trunchi rămăsese perfect neted. Nu era plat — suprafaţa prezenta o uşoară vălurire. Dar ramura nu era câtuşi de puţin aspră, din ea nu curgea sevă şi nu avea nici un semn care să dovedească violenţa în separarea ei de copac. Miro atinse suprafaţa cu degetul şi simţi răceala şi netezimea ca de marmură.
În cele din urmă copacul rămase doar un trunchi drept, dezgolit şi maiestuos; petele de culoare mai deschisă unde crescuseră cândva ramurile străluceau în razele soarelui de după-amiază. Cântecul atinse apogeul şi încetă. Copacul se înclină şi începu să cadă lin şi graţios spre pământ. Când trunchiul se prăbuşi, solul bubui şi se cutremură, apoi se lăsă o tăcere deplină.
Uman păşi către copacul doborât şi, în timp ce cânta încet, începu să-i mângâie suprafaţa. Coaja plesni treptat sub mişcarea mâinii lui; crăpătura se extinse într-o parte şi în alta pe toată lungimea trunchiului până ce scoarţa se desfăcu în două jumătăţi. Apoi mai mulţi purceluşi o şi o desprinseseră de trunchi, în două fâşii lungi. Purceluşii le traseră deoparte.
— I-ai văzut vreodată folosind coaja? îl întrebă Eder pe Miro.
Miro clătină din cap. Nu se simţea în stare să scoată vreo vorbă. Săgeată făcu apoi un pas înainte şi începu să cânte molcom. Îşi plimbă degetele în sus şi-n jos pe trunchi de parcă ar fi desenat lungimea şi grosimea exactă a unui arc. Miro văzu cum apăreau liniile, cum lemnul dezgolit se văluri, plesni şi se desfăcu până când în căuşul trunchiului rămase un arc lustruit, cu o formă perfectă.