De trunchi se apropiară şi alţi purceluşi care, în timp ce cântau, desenară tot felul de forme. Plecară apoi cu bâte, arcuri şi săgeţi, cuţite cu lama subţire şi mii de fâşii fire de lemn pentru împletit coşuri. În cele din urmă, după ce se consumă jumătate din trunchi, făcură toţi câţiva paşi înapoi şi cântară în acelaşi ritm. Copacul tremură şi se desfăcu în vreo zece bârne lungi. Trunchiul fusese folosit în întregime.
Uman se apropie încet de bârne şi îngenunche, lăsându-şi mâinile cu delicateţe pe cea mai apropiată dintre ele. Îşi înclină uşor capul pe spate şi începu să îngâne o melodie fără cuvinte, cea mai tristă pe care Miro o auzise vreodată. Cântecul continuă, intonat doar de vocea lui Uman; abia după câteva momente, Miro îşi dădu seama că ceilalţi purceluşi îl priveau şi aşteptau ceva.
În cele din urmă, Mandachuva veni la el şi-i spuse în şoaptă:
— Te rog. Se cuvine să cânţi şi tu pentru un frate.
— Nu ştiu cum, şopti Miro simţindu-se înspăimântat şi neajutorat.
— Şi-a dat viaţa ca să-ţi răspundă la întrebare, îl lămuri Mandachuva.
„Ca să-mi răspundă la întrebare şi să mai dea naştere altor o mie”, spuse Miro în gând. Dar păşi înainte, îngenunche alături de Uman, îşi încolăci degetele în jurul aceleiaşi bârne netezi pe care o atinsese purceluşul, îşi lăsă capul pe spate şi-şi încercă vocea, la început şovăitor, nesigur, neştiind ce melodie să cânte; dar curând înţelese raţiunea cântecului mono-tonal, simţi moartea copacului sub palme şi vocea îi crescu în tărie şi claritate creând o dizarmonie înduioşătoare cu vocea lui Uman, care jelea moartea copacului şi-i mulţumea pentru că se sacrificase, promiţând să folosească pieirea lui spre binele tribului, spre binele fraţilor şi al soţiilor şi copiilor, astfel încât să trăiască şi să se înmulţească şi să prospere cu toţii. Acesta era rostul cântecului şi înţelesul morţii copacului, iar în clipa în care cântecul se termin, Miro se aplecă până atinse lemnul cu fruntea şi rosti cuvintele de miruire finală, aceleaşi pe care le şoptise cu cinci ani în urmă deasupra trupului lui Libo.
Capitolul 15
MĂRTURISIREA
UMAN: De ce nu ne vizitează şi alţi oameni?
MIRO: Noi suntem singurii cărora li se permite să treacă de poartă.
UMAN: Atunci de ce nu sar gardul?
MIRO: Nici unul dintre voi n-a atins gardul? (Uman nu răspunde.) Până şi o simplă atingere provoacă dureri. Dacă am încerca să-l sărim, am simţi dureri insuportabile în tot corpul.
UMAN: Asta-i o prostie. Oare iarba nu creşte de o parte şi de alta a gardului?
Soarele mai avea o oră până sa atingă linia orizontului când primarul Bosquinha urcă scările ce duceau spre biroul particular de la catedrală al episcopului Peregrino. Dom Cristão şi Dona Cristã se aflau deja acolo, având un aer grav întipărit pe chipuri. Cu toate acestea, episcopul Peregrino părea mulţumit de sine. Întotdeauna se bucura să-i strângă sub acoperişul său pe liderii politici şi religioşi din Milagre. Nu avea nici o importanţă că Bosquinha solicitase această întâlnire şi apoi tot ea propusese că aceasta să aibă loc la catedrală întrucât se putea deplasa cu vehiculul zburător. Pe Peregrino îl încânta ideea că, într-un anume fel, era stăpânul Coloniei Lusitania. Şi totuşi, la sfârşitul discuţiei, fiecăruia dintre ei avea să-i fie limpede că nimeni nu era stăpân peste nimic.
Bosquinha îi salută pe cei prezenţi. Nu se aşeză însă pe scaunul ce i se oferi, ci în faţa terminalului care aparţinea episcopului, îl comută şi rulă programul pe care îl pregătise. În aer apărură câteva straturi formate din cuburi minuscule. Stratul cel mai de sus era compus doar din câteva cuburi, restul din mai multe. Mai bine de jumătate dintre straturi, începând de sus în jos, erau colorate în roşu, restul în albastru.
— Foarte atrăgător, comentă episcopul Peregrino.
Bosquinha îşi mută privirea spre Dom Cristão.
— Recunoşti modelul?
El clătină din cap nelămurit.
— Nu, dar cred că ştiu care este scopul acestei întâlniri.
Dona Cristã se aplecă uşor în faţă şi întrebă:
— Există vreun loc sigur în care putem ascunde lucrurile pe care vrem să le păstrăm?
Expresia de detaşare amuzată de pe chipul episcopului Peregrino dispăru:
— Eu nu ştiu despre ce vom discuta.
Bosquinha se întoarse pe scaun şi-l privi drept în ochi:
— Când am fost numită Guvernator al noii Colonii Lusitania eram foarte tânără. Prin această alegere mi s-a acordat o mare onoare, o încredere deosebită. Încă din copilărie am studiat conducerea comunităţilor şi sistemele sociale şi în scurta mea carieră de pe Oporto am avut rezultate bune. Comitetul a pierdut din vedere că eram deja suspicioasă, vicleană şi şovină.
— Acestea sunt virtuţi pe care am ajuns să le admirăm cu toţii în persoana ta, spuse episcopul Peregrino.
Bosquinha zâmbi.
— Prin şovinism am înţeles că, imediat ce Colonia Lusitania a fost a mea, am devenit mai loială faţă de interesele Lusitaniei decât ale celor O Sută de Lumi şi ale Congresului Stelar. Viclenia m-a îndemnat să mă prefac faţă de comitet că, dimpotrivă, în toate împrejurările am pus interesele Congresului mai presus de orice. Şi suspiciunea m-a determinat să consider că era cu totul improbabil să primim din partea Congresului un statut de independenţă şi egalitate ca al celor O Sută de Lumi.
— Bineînţeles că aşa e, interveni episcopul Peregrino. Suntem o colonie.
— Nu suntem o colonie, ci un experiment. Am studiat carta, patenta şi toate Ordinele Congresului în ceea ce ne priveşte şi am constatat că nouă nu ni se aplică legile referitoare la independenţa hotărârilor proprii. Am descoperit că, prin lege, comitetul este autorizat să aibă acces nelimitat la toate fişierele persoanelor sau instituţiilor de pe Lusitania.
Episcopul începu să se înfurie:
— Vrei să spui că are dreptul să pătrundă în fişierele secrete ale Bisericii?
— Aha, exclamă Bosquinha. Încă un şovin.
— În virtutea Codului Stelar, Biserica se bucură de unele drepturi.
— Nu te supăra pe mine.
— Nu mi-ai spus-o niciodată.
— Dacă aş fi făcut-o ai fi protestat, comitetul ar fi mimat o slăbire a controlului şi în acest caz n-aş fi reuşit să realizez ce-mi propusesem.
— Adică?
— Acest program. Semnalează orice acces iniţiat prin ansiblu la fişierele Coloniei Lusitania.
Dom Cristão chicoti.
— Nu ai voie să faci aşa ceva.
— Ştiu. După cum v-am spus, am multe vicii ascunse. Programul n-a descoperit intruziuni grave, doar în câteva fişiere de fiecare dată când purceluşii i-au ucis pe xenologii noştri, ceea ce era de aşteptat; dar repet, nimic ieşit din comun. Asta până acum patru zile.
— Când a sosit Vorbitorul în numele Morţilor, remarcă episcopul Peregrino.
Pe Bosquinha o amuză că episcopul considera momentul sosirii Vorbitorului atât de important încât să facă imediat legătura între una şi alta.
— Acum trei zile, reluă Bosquinha, a avut loc prin ansiblu o cercetare nondistructivă. Ea a urmat un traseu interesant. Se întoarse către terminal şi modifică imaginea. Acesta arăta acum că accesările se făcuseră în primul rând în zonele de nivel superior şi se limitaseră la o singură porţiune a imaginii. S-a pătruns în toate fişierele care aveau vreo legătură cu xenologii şi xenobiologii din Milagre. A ignorat toate rutinele de protecţie de parcă nici n-ar fi existat. Au prezentat interes toate descoperirile şi amănunte privind viaţa lor personală. Şi ai dreptate, episcop Peregrino: ca şi atunci, acum cred că această acţiune are legătură cu Vorbitorul.