— Cât timp crezi că-ţi va trebui? întreabă Dom Cristão.
— Nu mult. Zece minute, bănuiesc.
Bosquinha rămase surprinsă, dar în mod plăcut. Se temuse că episcopul va insista să-şi copieze toate fişierele înaintea Copiilor Minţii, făcând astfel o nouă încercare de a declara prioritatea pe care o avea asupra mănăstirii.
— Mulţumesc, spuse Dom Cristão, sărutînd mâna pe care i-o întinse Dom Peregrino.
Episcopul privi cu răceală către Bosquinha.
— Nu trebuie să te surprindă, Bosquinha. Copiii Minţii lucrează au cunoştinţe lumeşti, astfel că ei depind mult mai mult de maşinile lumii. Biserica-Mamă îşi face lucrarea cu idei ce ţin de Spirit, aşadar datele noastre publice sunt pur funcţionăreşti. Cât priveşte Biblia — suntem atât de demodaţi şi aşezaţi în obiceiuri încât păstrăm în catedrală zeci de exemplare legate în piele. Congresul Stelar nu ne poate răpi cuvântul lui Dumnezeu. Zâmbi. Răutăcios, desigur. Bosquinha însă îi răspunse cu un zâmbet deschis.
— Ar mai fi un mic detaliu, spuse Dom Cristão. După ce fişierele vor fi distruse şi noi le vom copia iarăşi din arhiva Vorbitorului, cine sau ce va mai opri Congresul să le şteargă a doua oară? Sau a treia, ba chiar a patra oară?
— E o hotărâre dificilă, răspunse Bosquinha. De ceea ce încearcă sa realizeze Congresul depinde şi ceea ce vom face noi. Poate că nu vor distruge fişierele noastre. După această demonstraţie de forţă, s-ar putea să ne refacă fişierele cele mai importante. Dar cum nu am idee de ce vor să ne disciplineze, de unde să ştiu cât de departe vor ajunge? Dacă ne vor lăsa vreo şansă de a ne dovedi loialitatea, atunci e sigur că vom fi vulnerabili şi vom suferi şi alte măsuri disciplinare.
— Dar dacă, din motive care ne scapă, Congresul a hotărât să ne trateze drept rebeli?
— Ei bine, dacă se îngroaşă gluma, puteam copia totul înapoi în memoria locală şi apoi întrerupem legătura prin ansiblu.
— Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva, spuse Dona Cristã. Am rămâne complet izolaţi.
Episcopul Peregrino părea iritat:
— Soră Detestai ó Pecado, asta-i o idee absurdă. Sau poate crezi că Domnul nostru Isus Cristos depinde de ansiblu ori Congresul are puterea de a-i băga pumnul în gură şi Duhului Sfânt?
Dona Cristã roşi şi se întoarse la operaţiunile pe care le făcea pe terminal.
Episcopul primi de la secretarul său o hârtie cu lista fişierelor.
— Poţi şterge de pe listă corespondenţa mea personală, spuse episcopul. Mi-am transmis deja mesajele. Vom lăsa Biserica să decidă care dintre scrisorile mele merită să fie păstrate. Pentru mine n-au valoare.
— Episcopul e pregătit, spuse Dom Cristão. Soţia lui se ridică imediat de la terminal şi secretarul îi luă locul.
— Apropo, interveni Bosquinha. Mă gândeam că v-ar interesa: Vorbitorul a anunţat că diseară, în praça, va rosti moartea lui Marcos Maria Ribeira.
— De ce crezi că m-ar interesa? întreabă sarcastic episcopul.
— Am socotit că vrei să trimiţi un reprezentant.
— Îţi mulţumesc că ne-ai spus, interveni Dom Cristão. Cred că voi merge. Aş vrea să aud o mărturisire făcută de omul care a rostit moartea lui San Angelo. Se întoarse către episcop: Îţi voi aduce o informare cu ceea ce a spus, asta dacă doreşti.
Episcopul se rezemă de spătarul scaunului şi zâmbi reţinut:
— Îţi mulţumesc, dar voi trimite pe unul dintre oamenii mei.
Bosquinha ieşi din biroul episcopului, coborî scările şi ieşi pe uşa catedralei. Acum trebuia să se întoarcă la biroul ei fiindcă, oricare ar fi fost planurile Congresului, avea să primească, mesajele lui.
Evident că xenologii făcuseră o greşeală din cale afară de gravă. Deoarece Bosquinha nu aflase de nici o violare a legilor, aceasta trebuia să fie atât de strigătoare la cer încât fusese pusă în evidenţă de sateliţi, singurele instrumente de control care raportau comitetului fără ca informaţiile să mai treacă prin mâna ei. Încercase să ghicească ce făcuseră Miro si Ouanda. Declanşaseră un incendiu de pădure? Tăiaseră copaci? Conduseseră vreun război între triburile de purceluşi? Toate ideile care-i trecuseră prin minte i se păreau absurde.
Încercă să-i cheme pentru a-i trage de limbă, dar bineînţeles că erau plecaţi. Ieşiră din împrejmuire şi se afundaseră în pădure pentru a-şi continua, neîndoielnic, activităţile care determinaseră măsurile de distrugere a Coloniei Lusitania. Bosquinha îşi spuse iarăşi că amândoi erau tineri, că putea fi vorba de vreo greşeală ridicolă şi copilărească.
Dar nu mai erau chiar atât de tineri şi se dovediseră a fi două dintre minţile cele mai strălucite din colonia aceasta în care trăiau destui oameni inteligenţi. Era bine că guvernelor aflate în subordinea Congresului Stelar li se interzisese sa posede instrumente de pedepsire care să poată fi folosite pentru tortură. Pentru prima oară în viaţa ei, Bosquinha simţi o asemenea pornire de furie încât, dacă ar fi avut astfel de instrumente, sigur le-ar fi folosit. „Nu ştiu ce aţi avut de gând să faceţi, Miro si Ouanda, şi nici n-am idee ce-aţi făptuit; dar oricare v-ar fi fost scopul, întreaga comunitate va plăti pentru asta. Şi dacă există dreptate, o să vă fac să plătiţi pentru faptele voastre.”
Mulţi oameni declaraseră că nici prin gând nu le trece să asiste la mărturisire. Doar erau cu toţii buni catolici, nu? Nu le spusese episcopul că Vorbitorul grăieşte cu glasul Satanei?
Dar de când venise Vorbitorul, se mai şopteau şi alte lucruri. Majoritatea erau zvonuri, dar Milagre era o aşezare mică, unde bârfa devenea sarea şi piperul unei vieţi foarte anoste, iar zvonurile n-au nici o valoare decât dacă li se dă crezare. Aşa se răspândise vestea că fetiţa lui Marcão, Quara, care rămăsese mută de la moartea tatălui ei, era acum atât de vorbăreaţă încât dăduse de bucluc la şcoală. Iar despre Olhado, băiatul acela prost crescut, cu ochi metalici care te ţineau la distanţă, se zicea că devenise dintr-o dată vesel şi plin de viaţă. Vreo manie, probabil, sau poate că era posedat. Zvonurile lăsau să se creadă că, într-un anume fel, Vorbitorul avea o mână tămăduitoare, că avea ochi diavoleşti, că binecuvântările lui te făceau din nou întreg, blestemele puteau ucide iar vorbele lui fermecate te făceau supus. Bineînţeles că nu toată lumea auzise aceste lucruri şi nu toţi cei care le auzeau le şi credeau. Totuşi în cele patru zile ce trecuseră de la sosirea Vorbitorului şi până în seara în care el avea să rostească moartea lui Marcos Maria Ribeira, membrii comunităţii din Milagre hotărâră, fără să fie vorba de vreun anunţ oficial, să vină la mărturisire şi să asculte ce avea de zis străinul, chiar dacă episcopul le spusese să stea deoparte.
Vina îi aparţinea numai şi numai episcopului. Faptul că din poziţia lui înaltă episcopul îl numise pe Vorbitor unealtă a Satanei, îl aşezase pe Andrew Wiggin la cealaltă extremă faţă de sine şi de toţi bunii catolici: el e antonimul nostru. Dar dacă petru cei nu prea rafinaţi din punct de vedere teologic Satana părea înspăimântător şi atotputernic, tot astfel se înfăţişa şi Dumnezeu. Percepeau destul de bine graniţa fragilă dintre bine şi rău la care se referise episcopul, dar îi interesa mai curând prezenţa neîntreruptă a forţei şi slăbiciunii, căci pe acestea le trăiau zi de zi. Dumnezeu, Satana şi episcopul cei puternici. Episcopul îl înălţase pe Vorbitor, punându-l pe acelaşi plan de putere cu sine. Tocmai de aceea oamenii erau gata să creadă aluziile spuse în şoaptă în legătură cu miracolele înfăptuite de străin.