În concluzie, deşi anunţul doar cu o oră înainte de mărturisire, praça se umpluse, iar oamenii se strânseseră în clădirile şi casele care aveau faţadele spre piaţă şi se îngrămădiseră pe aleile şi străzile năpădite de ierburi. Aşa cum prevedea legea, primarul Bosquinha îi dăduse Vorbitorului microfonul simplu pe care-l folosea şi ea cu ocazia rarelor întruniri publice. Oamenii se aşezară cu faţa spre podiumul pe care avea să urce Andrew Wiggin, apoi priviră în jur să vadă cine mai venise. Toată lumea era acolo. Familia lui Marcão, desigur, şi Bosquinha. Dar şi Dom Cristão şi Dona Cristã şi, de la catedrală, numeroşi preot îmbrăcaţii în sutane. Doctorul Navio, văduva lui Pipo, bătrâna Conçeicão, arventista. Văduva lui Libo, Bruxinha şi copiii. Se zvonea că Vorbitorul voia să rostească într-o bună zi şi moartea lui Pipo şi a lui Libo.
Şi, în sfârşit, tocmai când Mărturisitorul păşi spre tribună, prin mulţimea strânsă în praça se răspândi zvonuclass="underline" era prezent şi episcopul Peregrino. Nu în straiele lui de înalt prelat, ci în sutană modestă de preot. Venise în persoană ca să audă blasfemiile pe care le va rosti Vorbitorul! Mulţi cetăţeni din Milagre simţiră un fior delicios la gândul acesta. Oare episcopul se va ridica pentru a-l doborî, ca prin miracol, pe Satan? Oare se va desfăşura o bătălie cum nu se mai pomenise de la viziunea Apocalipsei Sfântului Ioan încoace? Vorbitorul se aşeză în dreptul microfonului şi aşteptă ca lumea să se liniştească. Era destul de înalt, încă tânăr, dar tenul alb îl făcea să arate bolnăvicios în comparaţie cu miile de nuanţe de cafeniu ale cetăţenilor lusitani. Spectral. Tăcură cu toţii, iar el începu să vorbească:
— A fost cunoscut sub trei nume. Documentele oficiale l-au reţinut pe primuclass="underline" Marcos Maria Ribeira. Şi datele de stare civilă: născut în 1929, decedat în 1970. A lucrat la turnătoria de oţel. Seriozitate exemplară în muncă. Niciodată arestat. O soţie, şase copii. Un cetăţean model, pentru că niciodată n-a comis vreo faptă suficient de gravă care să fie prevăzută şi pedepsită de lege.
Mulţi dintre cei care ascultau simţiră o umbră vagă de dezamăgire. Se aşteptau la oratorie, iar vorbele lui nu aveau nimic din rigoarea predicilor religioase. Limpezi, simple, aproape fireşti. Doar câţiva băgară de seamă că însăşi simplitatea făcea ca vocea şi cuvântarea lui să fie perfect credibile. Nu rostea Adevărul însoţit de surle şi trâmbiţe; el spunea adevărul, istorisirea pe care nici nu te gândeşti s-o pui la îndoială, fiindcă ea va fi crezută de la sine. Numai episcopul Peregrino înţelese şi asta îi picură nelinişte în suflet. Acest Mărturisitor va fi un adversar teribil, unul care nu putea fi doborât cu focul din faţa altarului.
— Al doilea nume pe care l-a avut a fost Marcão, Marcos cel Mare. Fiindcă era un munte de om. A ajuns la statura de adult foarte de timpuriu. Câţi ani avea când atinsese înălţimea de doi metri? Unsprezece? Dacă nu, atunci sigur când a împlinit doisprezece. Statura şi puterea l-au făcut de nepreţuit la turnătorie, unde şarjele de oţel sunt atât de mici încât mai toată munca e manuală şi forţa devine esenţială. Viaţa oamenilor depindea de puterea lui Marcão.
Aflaţi în praça, oamenii de la turnătorie dădură aprobator din cap. Se lăudaseră unii faţă de alţii că în viaţa lor nu vor schimba vreo vorbă cu un ateu framling. Se vedea că unul dintre ei o făcuse, dar acum erau mulţumiţi că Vorbitorul înţelesese esenţialul, că pricepuse ceea ce-şi aminteau ei despre Marcão. Acum fiecare voia să fi fost în pielea celui care-i povestise Vorbitorului despre Marcão. Nu le trecu prin minte că străinul nici măcar nu încercase să discute cu ei. După atâţia ani, ştia multe lucruri fără să mai întrebe.
— Cel de-al treilea nume era Cão. Câinele.
„A, da”, gândiră lusos. „Asta am auzit şi noi despre Vorbitori. N-au nici un respect faţă de morţi, nici un sentiment de decenţă.”
— Acesta era numele pe care-l foloseaţi întotdeauna când aflaţi că soţia lui, Novinha, mai avea o vânătaie la ochi, mergea şchiopătând sau avea buza prinsă în copci. Dacă se purta cu ea într-un asemenea hal, era un animal.
„Cum de îndrăzneşte să spună aşa ceva? Marcão e mort!” Dar dincolo de revolta pe care o simţeau, oamenii erau neliniştiţi din cu totul alt motiv. Îşi aminteau că aproape toţi folosiseră sau auziseră cuvintele acelea, dar repetând în public ceea ce afirmau ei pe vremea când Marcão era în viaţă, Vorbitorul comitea o indiscreţie.
— Şi asta nu pentru că vreunul dintre voi o plăcea pe Novinha, femeia aceea rece care nu vă dădea bună dimineaţa, însă era mai măruntă decât el şi era mama copiilor lui, iar atunci când o bătea îşi merita numele de Cão.
Se simţeau stânjeniţi; murmurară unii către alţii. Cei care stăteau pe iarbă lângă Novinha furişau priviri spre ea, dorind să vadă cum reacţionează, apoi îşi îndreptau iute ochii în altă parte, înţelegând, îndureraţi, că Vorbitorul avea dreptate, că nu ţineau la ea, ca se temeau de ea şi că, în acelaşi timp, o căinau.
— Spuneţi-mi, acesta e băiatul pe care l-aţi cunoscut? Îşi petrecea timpul prin baruri mai mult decât oricare altul şi totuşi niciodată n-a reuşit să-şi facă prieteni acolo, nu s-a bucurat de camaraderia pe care o naşte băutura. Era ursuz, irascibil chiar şi fără să bea vreun păhărel, morocănos şi nervos înainte de a cădea lat, nimeni n-ar fi putut să spună vreodată dacă era beat sau treaz. Niciodată n-aţi auzit că ar avea vreun prieten şi puţini dintre voi vă bucuraţi când îl vedeaţi intrând în camera în care vă aflaţi. Acesta e omul pe care l-aţi cunoscut mai toţi. Cu greu putea fi numit om.
„Da”, gândiră ei. „Acesta a fost omul.” De-acum, şocul iniţial provocat de lipsa de decenţă trecuse. Se obişnuiseră cu faptul că Vorbitorul nu avea de gând să înfrumuseţeze ceva prin istorisirea lui. Şi totuşi erau încă stânjeniţi, pentru că apărea o notă de ironie, nu în glas, ci în cuvinte. „Cu greu putea fi numit om”, spusese el, dar bineînţeles că era om şi realizaseră ca prin ceaţă că deşi străinul înţelegea sentimentele lor faţă de Marcão însă nu le aproba întru totul.
— Puţini alţii, cei de la turnătoria din Bairro das Dabricadoras, îl cunoşteau ca bărbatul cu braţe tari, în care puteau avea încredere. Ştiau că niciodată nu se lăuda că va face mai mult decât putea şi că făcea întotdeauna ceea ce promitea. Se puteau bizui pe el, aşadar între zidurile turnătoriei se bucura de respectul lor. Dar imediat ce ieşea de acolo, îl tratau ca toată lumea — îl ignorau, îl desconsiderau.
Acum ironia se accentuase. Deşi în vocea Vorbitorului nu se strecură nici o aluzie — vorbea la fel de simplu şi de limpede precum începuse — bărbaţii care lucraseră cu Marcão înţeleseră dincolo de cuvinte: „N-ar fi trebuit să-l ignorăm aşa cum am făcut-o. Dacă îl preţuiam în turnătorie, atunci trebuia să ţinem la el şi în afara ei.”
— Unii dintre voi mai cunosc un amănunt despre care nu s-a prea vorbit. Ştiţi că i-aţi dat numele de Cão cu mult timp înainte de a-l merita. Aveaţi zece, unsprezece sau doisprezece ani. Nişte băieţaşi. El crescuse înalt. Vă simţeaţi umiliţi în preajma lui şi eraţi temători, fiindcă vă provoca un sentiment de neajutorare.
Dom Cristão murmură către soţia lui:
— Au venit să audă bârfe, iar el le dă exemple de responsabilitate.