— Prin urmare aţi luat faţă de el aceeaşi atitudine pe care o adoptă fiinţele umane când se confruntă cu forţe care le depăşesc. V-aţi aliat. Ca vânătorii care încearcă să doboare un mastodont, ca toreadorii care se străduiesc să slăbească un taur uriaş, pregătindu-l pentru lovitura finală. Ghionturi, ocări, sâcâieli. Ca să-l faceţi să se mişte în loc. Nu putea ghici de unde va veni următoarea lovitură. Înţepaţi-l cu ţepuşe care să rămână sub piele! Slăbiţi-i forţa prin durere! Innebuniţi-l! Fiindcă aşa mare cum este, îl puteţi sili să reacţioneze. Puteţi să-l faceţi să urle. Să alerge. Să plângă. Înţelegeţi? La urma-urmei, e mai slab decât voi toţi la un loc.
Ela se înfuriase. Voia ca el să-l acuze pe Marcão, nu să-i găsească scuze. Faptul că avusese o copilărie grea nu-i dădea dreptul s-o doboare pe mama ori de câte ori i se năzărea.
— Asta nu e o acuzaţie. Pe vremea aceea eraţi copii, iar copiii dau dovadă de cruzime pentru că nu cunosc măsura. Acum n-aţi mai face aşa ceva. Şi fiindcă tot v-am amintit de asta, puteţi găsi lesne un răspuns. Îi spuneaţi „câine”, aşa că el a devenit câine. Pentru tot restul vieţii. Făcând rău celor neajutoraţi. Bătându-şi soţia. Vorbindu-i atât de jignitor şi purtându-se atât de nemilos cu fiul lui, Miro, încât l-a alungat de acasă. Se purta aşa cum fusese tratat de voi, devenise ceea ce spuneaţi că era.
„Eşti un nechibzuit”, gândi episcopul Peregrino. „Dacă oamenii ar reacţiona după modul cum îi tratează semenii lor, atunci nimeni n-ar mai fi răspunzător de faptele sale. Dacă păcatele nu-ţi aparţin prin alegere, atunci cum mai poţi să te căieşti?”
Ca şi cum ar fi auzit argumentaţia mută a episcopului, Vorbitorul ridică o mână şi făcu un gest prin care alungă propriile sale cuvinte.
— Dar răspunsul obţinut atât de uşor nu e cel adevărat. Chinurile la care l-aţi supus nu l-au făcut violent — l-au împins spre o singurătate ursuză. Şi când nu l-aţi mai sâcâit, i-a trecut şi ura faţă de voi. Nu era el acela care să fie ranchiunos. Furia lui s-a răcit şi s-a transformat în suspiciune. Ştia că-l dispreţuiţi; a încercat sa trăiască fără voi. În pace.
Ender tăcu un moment şi apoi dădu glas întrebării pe care şi-o puseseră toţi:
— Prin urmare, cum a devenit omul crud pe care-l cunoşteaţi? Gândiţi-vă puţin. Cine a avut parte de cruzimea lui? Soţia. Copiii. Unii oameni îşi bat soţiile şi copiii fiindcă tânjesc după putere, dar sunt prea slabi sau proşti ca s-o dobândească în lume. O soţie şi nişte copii lipsiţi de apărare, legaţi de un asemenea bărbat prin necesitate şi obicei şi, cu amărăciune o spun, prin dragoste, sunt singurele victime pentru a căror dominare are suficientă putere.
„Da”, gândi Ela, aruncând o privire către Novinha. „Asta voiam. De aceea l-am rugat să mărturisească moartea tatei.”
— Asemenea oameni există, dar Marcos Ribeira nu era unul dintre aceştia. Gândiţi-vă o clipă. Aţi auzit vreodată să-i fi lovit pe copii? Aţi auzit aşa ceva? Voi, cei care aţi lucrat cu el — a încercat să-şi impună voinţa asupra voastră? Să se răzbune când lucrurile nu-i ieşeau cum voia? Marcão nu a fost un om slab şi rău. A fost un bărbat tare. Nu dorea puterea. A căutat dragostea. Nu dominare, ci loialitate.
Episcopul Peregrino zâmbi sumbru, ca un spadasin salutându-şi temutul adversar. „Păşeşti pe o potecă întortocheată, Vorbitorule, te învârteşti în jurul adevărului, fandând fără a lovi. Dar când o vei face, lovitura se va dovedi mortală. Oamenii ăştia au venit să se distreze, dar i-ai transformat în ţinte; o să-i străpungi drept în inimă.”
— Poate că unii dintre voi îşi amintesc de un incident, continuă Ender. Marcos avea probabil vreo treisprezece ani, ca şi voi. Vă aflaţi pe panta înverzită a dealului din spatele şcolii şi nu-i dădeaţi pace. Aţi aruncat cu pietre în el, l-aţi şfichiuit cu fire de capim. L-aţi însângerat niţel, dar el a rezistat. A încercat să scape de voi. Apoi unul dintre voi l-a lovit tare în burtă şi l-a durut mai rău decât v-aţi putea închipui, pentru că suferea deja de boala care mai târziu l-a ucis. Încă nu se obişnuise cu fragilitatea şi cu durerea. I se părea că trece prin chinurile morţii. Şi a dat în voi.
„De unde ştie?” se întrebară câţiva oameni. „A trecut atâta vreme de când s-a întâmplat Cine i-a spus cum s-au petrecut lucrurile? Am depăşit măsura, atâta tot. N-am vrut să-i facem rău, dar când braţul a ţâşnit înainte cu mâna uriaşă strânsă pumn, ca o lovitură de cabra… voia să mă doboare…”
— Oricare dintre voi ar fi putut să cadă secerat. Încă de atunci ştiaţi că era chiar mai puternic decât părea. Cel mai rău v-a înspăimântat faptul că asta era pedeapsa pe care o meritaţi. Îngroziţi, aţi strigat după ajutor. Şi ce-au văzut profesorii când au venit? Un băieţaş plângând, plin de sânge, prăbuşit la pământ şi un băiat solid, cu statură de bărbat, care avea ici-colo câteva zgârieturi şi spunea: „Îmi pare rău, n-am vrut.” Alţi şase au strigat: „L-a lovit! A vrut să-l omoare din senin. Am încercat să-l oprim, dar Cão e atât de mare… Întotdeauna se ia de copiii mai mici.”
Micuţul Grego trăia fiecare moment al istorisirii.
— Mentirosos! strigă el. Minţeau!
Câţiva oameni din preajmă pufniră în râs. Quara sâsâi către el să taci.
— Atâţia martori! Profesorii nu aveau cum să nu dea crezare acuzaţiei. De undeva a apărut însă o fetiţă care le-a spus că văzuse totul. Marcos ripostase la atacul nejustificat, sălbatic şi dureros, al haitei de băieţi a căror comportare aducea şi mai mult cu aceea a câinilor decât reacţiile lui Ribeira. Relatarea ei a fost acceptată drept adevăr, fără nici o rezervă. La urma-urmei, era fiica celor doi Os Venerados.
Grego o privi pe Novinha cu ochi strălucitori şi umezi, apoi sări în picioare şi strigă către cei din jur:
— A mamãe o libertou! Mama l-a salvat!
Oamenii râseră, se întoarseră şi se uitară la Novinha, dar chipul ei era impenetrabil, pentru că refuza să recunoască afecţiunea pe care o simţea faţă de copilul ei în acele momente.
— Novinha, reluă Vorbitorul. Purtarea rece şi mintea ei sclipitoare o făceau să se simtă la fel de surghiunită printre voi ca şi Marcão. Nici unul dintre voi nu-şi poate aminti ca ea să fi făcut vreodată un gest de prietenie faţă de cineva. Ei bine, cunoaşteţi adevărul. Ea nu-l salva pe Marcão, vă împiedica să scăpaţi nepedepsiţi.
Cei ale căror încercări de a se împrieteni cu Novinha fuseseră respinse dădură din cap şi zâmbiră cu subînţeles: „Asta e Dona Novinha, biologista, prea bună pentru oricare dintre noi.”
— Marcão n-a înţeles lucrurile astfel. I se spusese de atâtea ori că e un animal încât ajunsese el însuşi s-o creadă. Novinha îi arătase înţelegere, ca unei adevărate fiinţe umane. O fată drăguţă, un copil deosebit de inteligent, fiica sfinţilor Venerados, întotdeauna arogantă ca o zeiţă, ea coborâse din înalt ca să-l binecuvânteze şi să-i împlinească ruga. A început s-o venereze. Şase ani mai târziu s-a căsătorit cu ea. Nu-i o poveste mişcătoare?
Ela îl privi pe Miro, care ridică din sprâncene:
— Aproape că te face să-l iubeşti pe ticălos, nu-i aşa?
Brusc, după o pauză mai lungă, mai puternică decât până atunci, vocea Vorbitorului explodă. Tresăriră cu toţii şi deveniră mai atenţi.
— De ce a ajuns s-o urască, s-o bată, să-i dispreţuiască pe copiii născuţi de ea? Şi femeia aceasta sclipitoare, cu o voinţă de fier, de ce a suportat totul? Ar fi putut pune oricând pune capăt căsătoriei. Adevărat, Biserica nu îngăduie divorţul, dar rămânea separarea şi n-ar fi fost prima femeie din Milagre care să-şi părăsească soţul. Putea să ia copiii şi să-l abandoneze. Dar ea a rămas. Atât primarul cât şi episcopul i-au sugerat să-l părăsească. Le-a spus că se puteau duce dracului amândoi.