Mulţi dintre lusos râseră; şi-o puteau imagina pe Novinha cea scumpă la vorbă răstindu-se la episcop şi înfruntând-o pe Bosquinha. Chiar dacă n-o plăceau din cale-afară pe Novinha, ea era practic singura persoană din Milagre care scăpase basma curată după ce dăduse cu tifla autorităţii.
Episcopul îşi aminti scena petrecută în biroul său cu mai bine de zece ani în urmă. Nu spusese întocmai cuvintele citate de Vorbitor, dar chiar dacă le-ar fi reprodus aidoma, efectul de acum ar fi fost acelaşi. Şi totuşi fusese singur în birou. Nu se destăinuise nimănui. Cine era omul acesta şi cum de aflase atât de multe lucruri pe care n-avea de unde să le cunoască?
După ce râsetele se mai stinseră, Ender continuă:
— În căsătoria pe care o urau amândoi a existat ceva care i-a legat strâns. Acea legătură a fost boala lui Marcão.
Acum vocea lui era mai domoală. Lusos îşi încordară auzul ca să prindă mai bine vorbele.
— Boala i-a influenţat viaţa încă de când a fost conceput. Genele părinţilor lui s-au combinat în aşa fel încât, din momentul în care a început pubertatea, celulele din glandele lui au început să se transforme, continuu şi ireversibil, în celule lipidice. Doctorul Navio vă poate spune mai bine decât mine cum a progresat boala. Marcão a ştiut încă din copilărie că suferă de această boală; părinţii lui au aflat de ea înainte să moară din pricina Descoladei; Gusto şi Cida erau la curent cu ea din examinările genetice la care supuseseră întreaga populaţie a Lusitaniei. Toţi erau morţi. Doar o persoană mai ştia, cea care moştenise fişierele de xenologie. Novinha.
Doctorul Navio era uimit. Dacă ea ştiuse totul înainte de căsătorie, atunci nu-i era străin nici faptul că majoritatea celor care sufereau de această boală erau sterili. Atunci de ce se măritase cu Marcão dacă era sigură că el nu putea avea copii? În clipa aceea înţelese ceea ce s-ar fi cuvenit să ştie de multă vreme: Marcão nu era o excepţie. Nu existau excepţii. Navio se înroşi la faţă. Vorbitorul era pe cale să dezvăluie ceva infam.
— Novinha ştia că Marcão era pe moarte. Şi mai ştia, încă dinaintea căsătoriei, că el era complet steril.
Trecură câteva clipe până ce înţelesul vorbelor deveni evident. Ela avu senzaţia că toate măruntaiele îi iau foc şi încep să i se topească în trup. Fără a-şi întoarce capul spre Miro, văzu că băiatul înmărmurise şi obrajii îi păliseră.
În ciuda murmurelor din public, Vorbitorul continuă:
— Am văzut evaluările genetice. Marcos Maria Ribeira n-a zămislit niciodată. Soţia lui a avut şase copii, dar nu erau ai lui, iar ea ştia că el ştie. Asta făcea parte din înţelegerea pe care o făcuseră înainte de căsătorie.
Murmurele se transformară în şuşoteli, mârâielile în expresii de nemulţumire şi, în clipa când zgomotul deveni un vacarm de nedescris, Quim sări în picioare şi strigă, urlă la Ender:
— Mama mea e cinstită! O să te ucid c-ai făcut-o târfă!
Ultimul cuvânt părea suspendat în tăcerea care se lăsase dintr-o dată. Vorbitorul nu răspunse. Rămase nemişcat, fără să-şi ia ochii de la chipul împurpurat al lui Quim. Şi, într-un târziu, Quim îşi dădu seama că acel cuvânt, care încă îi vibra în urechi, ieşise din gura lui, nu din cea a Vorbitorului. Se uită la Novinha, care stătea pe pământ alături de el, dar nu dreaptă şi semeaţă, ci prăbuşită, cu privirea ţintă la mâinile care-i tremurau în poală.
— Spune-le, mamă, o rugă Quim. Vocea îi era mai imploratoare decât ar fi vrut.
Ea nu răspunse. Nu scoase un cuvânt şi nici nu-şi ridică ochii. Dacă n-ar fi avut bun simţ, ar fi crezut că tremurul mâinilor era o recunoaştere, că se simţea ruşinată, ca şi cum ceea ce spusese Vorbitorul reprezenta adevărul pe care însuşi Dumnezeu l-ar fi rostit la rugămintea lui Quim. Îşi aminti cum descrisese părintele Mateu chinurile iadului: Dumnezeu îi scuipă pe adulteri, căci ei batjocoresc puterea creaţiei pe care El le-a împărtăşit-o şi n-au bunătate în suflet nici cât să se ridice deasupra viermilor. Quim simţi un gust amar în gură. Ceea ce spusese Andrew Wiggin era adevărat.
— Mamãe, izbucni el cu voce tare şi sarcastică, quem fode p’ra fazer-me?
Oamenilor li se tăie răsuflarea. Cu pumnii strânşi, Olhado ţâşni brusc în picioare. Abia acum reacţionă şi Novinha: întinse o mână, parcă voind să-l împiedice pe Olhado să-şi lovească fratele. Quim nici măcar nu băgă de seamă că Olhado sărise în apărarea mamei; se mira doar că Miro n-o făcuse încă, deci şi el înţelesese că acesta era adevărul.
Quim respiră adînc, apoi se răsuci pe călcâie, şovăitor, cu o expresie de rătăcire întipărită pe chip; după câteva clipe, se strecură printre oameni şi se îndepărtă. Deşi îl urmăriră cu toţii plecând, nimeni nu-i adresă o vorbă. Pe Novinha ar fi crezut-o dacă ar fi respins acuzaţia şi l-ar fi linşat pe Vorbitor fiindcă aruncase un asemenea păcat asupra fiicei sfinţilor Os Venerados. Dar ea nu negase. Îl ascultase pe fiul ei acuzând-o în mod josnic şi nu spusese nimic. Era deci adevărat. Iar acum ascultau fascinaţi. Puţini dintre ei trăiau vreun sentiment de nelinişte. Voiau să afle cine era tatăl copiilor Novinhei.
Cu glas domol, Ender îşi continuă povestirea:
— După ce părinţii i-au murit şi înainte de a da naştere copiilor, Novinha nu a iubit decât doi oameni. Pipo i-a fost ca un al doilea tată. Novinha şi-a statornicit viaţa lângă el; vreme de câţiva ani, a simţit ce înseamnă să aibă o familie. Apoi el a murit, iar Novinha a crezut că ea l-a ucis.
Oamenii care şedeau lângă familia Novinhei o văzură pe Quara îngenunchind în faţa Elei şi întrebând-o:
— De ce s-a supărat Quim aşa de tare?
Ela îi răspunse încet:
— Pentru că Papai nu a fost tatăl nostru cel bun.
— A, exclamă Quara. Şi acum Vorbitorul e tatăl nostru?
Ela o rugă să tacă.
— În noaptea în care a murit Pipo, Novinha i-a arătat ultima ei descoperire, ceva în legătură cu Descolada şi cu modul în care acţionează asupra plantelor şi animalelor de pe Lusitania. Pipo a înţeles mai mult decât ea din acea proiecţie. S-a grăbit să plece în pădure, unde-l aşteptau purceluşii. Probabil le-a spus ce aflase. Poate că doar au ghicit. Novinha s-a considerat însă vinovată că-i arătase un secret pentru păstrarea căruia purceluşii ar fi fost în stare să ucidă.
Era prea târziu să mai repare ce făcuse, dar putea să împiedice repetarea accidentului. De aceea a sigilat toate fişierele care aveau ceva de-a face cu Descolada, inclusiv ceea ce-i arătase lui Pipo în noaptea aceea. Ştia cine va dori să vadă fişierele. Libo, noul zenador. Dacă Pipo îi fusese tată, Libo îi fusese frate şi chiar mai mult decât atât. Deşi suferise cumplit la moartea lui Pipo, pierderea lui Libo ar fi fost de nesuportat. El a solicitat fişierele. Le-a cerut cu insistenţă. I-a spus că n-o să-l lase niciodată să le vadă.
Amândoi ştiau ce înseamnă refuzul ei. Dacă s-ar fi căsătorit cândva cu Novinha, Libo ar fi avut dreptul să treacă de sistemele de protecţie stabilite de ea pentru acele fişiere. Se iubeau cu disperare, aveau nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată, dar Novinha nu se putea mărita cu el în veci. Libo nu i-a promis niciodată că nu va citi fişierele şi chiar dacă şi-ar fi luat un asemenea angajament, nu ar fi fost în stare să-l respecte. Dar, la fel ca tatăl lui, avea să înţeleagă, şi să moară.