Nu-i era greu să refuze să se mărite cu el, dar îi venea mult mai greu să trăiască fără el. Aşa că n-a trăit fără Libo. A încheiat târgul cu Marcão. Se va căsători cu el după lege, dar soţul ei adevărat şi tatăl tuturor copiilor ei va fi, a fost Libo.
Bruxinha, văduva lui Libo, se ridică nesigură în picioare, cu lacrimile curgându-i pe obraji şi, printre suspine, urlă:
— Mentira, mentira! Minciuni, minciuni!
Dar nu bocea de furie, ci de durere. Jelea din nou pierderea soţului ei. Trei dintre fiicele sale o ajutară să părăsească praça.
— Libo ştia că le face un rău imens soţiei şi fetelor sale. Se detesta pentru ceea ce făcuse. A încercat să stea departe de Novinha. A reuşit, luni, ba chiar ani întregi. Şi Novinha s-a străduit. A refuzat să-l vadă, chiar să-i vorbească. Până şi copiilor le-a interzis să pomenească numele lui. După o vreme, Libo s-a crezut îndeajuns de tare ca s-o poată vedea fără să mai cadă în păcat. Novinha se simţea foarte singură cu soţul ei, care nu se compara cu Libo. Niciodată nu şi-au închipuit că ceea ce făceau era corect, dar pur şi simplu nu puteau trăi multă vreme despărţiţi.
Bruxinha auzi toate acestea în vreme ce era condusă afară din praça. Pentru ea era o slabă consolare, desigur, dar urmărind-o cu privirea, episcopul Peregrino înţelese că Vorbitorul îi făcea un dar. Acest crud adevăr o transformase în cea mai nevinovată victimă însă Vorbitorul îi lăsa şi altceva decât cenuşa. O învăţa să trăiască ştiind ce făcuse soţul ei. „Nu ai fost tu vinovată”, părea să-i spună. „Orice-ai fi făcut, nu puteai împiedica nimic din cele ce s-au întâmplat Soţul tău a dat greş, nu tu.” „Fecioară Binecuvântată”, se rugă în gând episcopul, „fă ca Bruxinha să audă ce spune omul acesta şi să-l creadă. ”
Văduva lui Libo nu era singura care plângea. Sutele de ochi care o urmăreau îndepărtându-se se umplură de lacrimi. Descoperirea că Novinha fusese adulteră venea ca un duş rece, dar încurajator: femeia cu inimă oţelită purta o pată care n-o făcea cu nimic mai bună decât oricare alta. Dar faptul că şi Libo căzuse în păcatul adulterului nu le dădu aceeaşi satisfacţie. Îl iubiseră cu toţii. Îi admiraseră generozitatea, bunătatea, înţelepciunea, iar acum nu le plăcea să afle că ele fuseseră doar o mască.
De aceea, când Vorbitorul le reaminti că azi nu rostea moartea lui Libo, le veni greu să-şi ascundă surprinderea.
— De ce a acceptat Marcos Ribeira toate acestea? Novinha şi-a închipuit că el îşi dorea foarte mult o soţie şi trăia cu iluzia că este tatăl copiilor pentru a spăla ruşinea pe care o simţea în faţa comunităţii. Da, e adevărat, dar nu întru totul. Marcão s-a căsătorit cu Novinha pentru că o iubea. De fapt, Marcão n-a sperat niciodată că ea va ajunge să nutrească aceleaşi sentimente faţă de el, fiindcă o venera. Novinha era o zeiţă şi ştia că Marcão e bolnav, respingător, un animal demn de dispreţ. La rândul său, Marcos ştia că niciodată Novinha nu-i va înapoia sentimentele şi nici măcar nu-l va iubi. Nădăjduia însă că într-o bună zi în sufletul ei avea să încolţească sămânţa înţelegerii, că va ajunge să simtă faţă de el un fel de… loialitate.
Ender rămase câteva clipe cu capul plecat. Lusos auziră cuvintele pe care el n-ar fi trebuit să le spună: „Niciodată n-a fost aşa.”
— Pentru Marcos, fiecare copil care se năştea era o nouă dovadă că dădea greş. Că zeiţa îl considera încă nedemn de ea. De ce? Cinstit era. Nu făcuse niciodată aluzii că vreun copil n-ar fi al lui. Nu călcase niciodată legământul făcut Novinhei. Nu merita oare ceva mai mult din partea ei? Uneori nu mai putea îndura. Refuza să accepte judecata ei. Nu era o zeiţă. Toţi copiii ei erau bastarzi. Asta îşi spunea el în gând când îşi vărsa furia pe Novinha, când răcnea la Miro.
Miro îşi auzi numele pronunţat, dar nu-l recunoscu drept ceva care să-i aparţină. Legătura lui cu realitatea era mai fragilă decât îşi închipuise, iar ziua de azi îi confirmase bănuiala, provocându-i prea mult zbucium: magia imposibilă cu purceluşii şi copacii; mama şi Libo amanţi; smulsă atât de brutal, după ce făcuse parte din propria lui fiinţă, Ouanda era acum îndepărtată dintr-o singură lovitură, devenind, ca şi Ela sau Quara, o altă soră. Cu capul în pământ, nu reuşea să vadă nici măcar iarba; vocea Vorbitorului devenise sunet pur, iar în cuvinte nu mai percepea înţelesuri, ci doar un vuiet îngrozitor. El chemase acea voce, el voise ca ea să rostească moartea lui Libo. Cum putea să ştie dinainte că, în locul unui preot binevoitor aparţinând unei religii umaniste, va avea parte de adevăratul Vorbitor, cu mintea lui pătrunzătoare şi cu o perfectă capacitate de înţelegere? N-ar fi putut să ştie că sub masca bunătăţii se ascunde Săvârşitorul, distrugătorul, miticul Lucifer al celei mai grozave crime comise de umanitate, hotărât să trăiască astfel încât să-şi justifice numele, făcând o batjocură din munca de o viaţă a lui Pipo, a lui Libo, a Ouandei şi a lui însuşi, pricepând în decurs de numai o oră, cât stătuse printre purceluşi, ceea ce alţii nu reuşiseră în aproape cincizeci de ani, despărţind-o pe Ouanda de el cu o singură lovitură nemiloasă dată cu sabia adevărului; aceasta era vocea pe care o auzea Miro, singura certitudine ce-i mai rămăsese, o voce necruţătoare şi teribilă. Miro se agăţă de sunetul ei, încercând să o urască dar nereuşind, fiindcă ştia, nu se putea amăgi; ştia că Săvârşitorul era nemilos dar în acelaşi timp nimicea iluziile, iar iluziile trebuiau să moară. „Adevărul despre purceluşi, adevărul despre noi înşine! Urmând neştiute căi, acest om bătrân cât lumea e capabil să vadă adevărul, care nu-l orbeşte şi nici nu-l face să-şi piardă raţiunea. Trebuie să ascult vocea asta şi să las puterea ei să mă pătrundă, să mă cuprindă şi pe mine, ca să pot privi lumina fără să mor.”
— Novinha ştia foarte bine ce este: o adulteră, o ipocrită. Ştia că e vinovată faţă de Marcão, faţă de Libo, de copii şi de Bruxinha. Ştia că ea l-a ucis pe Pipo. Iată de ce suporta, ba chiar chema pedeapsa venită din partea lui Marcão. Aceasta era penitenţa ei, dar niciodată nu-i era de ajuns. Indiferent cât de mult o ura Marcão, ea se ura pe sine însutit.
Episcopul încuviinţă din cap. Dezvăluind aceste secrete în faţa întregii comunităţi, Vorbitorul comisese o faptă monstruoasă. Tainele acestea trebuiau rostite doar în confesional. Peregrino simţise totuşi forţa dezvăluirii, felul în care membrii comunităţii se vedeau siliţi să-i descopere pe aceşti oameni, pe care îşi închipuiseră că-i cunoşteau, pentru ca apoi să-i mai redescopere o dată, şi încă o dată; şi fiecare întorsătură a istorisirii îi obliga să se regândească pe ei înşişi, căci şi ei făcuseră parte din ea, participaseră la ea de nenumărate ori, dar până acum nu ştiuseră alături de cine. Trăiseră o experienţă înspăimântătoare, dureroasă, care în cele din urmă avusese un efect ciudat de liniştitor. Episcopul se aplecă spre secretarul său şi-i şopti:
— Bine măcar că bârfa nu va mai avea din ce să se hrănească; n-au mai rămas secrete nedezvăluite.
— Toţi oamenii din această istorisire au suferit, toţi s-au sacrificat pentru cei pe care îi iubeau, toţi au provocat suferinţe groaznice celor pe care i-au iubit, iar voi, care m-aţi ascultat astăzi, şi voi aţi adus durerea. Dar să ţineţi minte: viaţa lui Marcão a fost crudă şi tragică; deşi ar fi putut pune capăt oricând înţelegerii cu Novinha, a preferat să-i rămână fidel. Trebuie să fi găsit vreo bucurie în asta. Cât despre Novinha, ea a încălcat legile lui Dumnezeu, legile care ţin această comunitate laolaltă. Şi ea şi-a primit pedeapsa. Biserica nu cere o penitenţă atât de îngrozitoare precum cea pe care Novinha şi-a impus-o sieşi. Iar dacă vă simţiţi îndemnaţi să credeţi că ar merita vreo răutate meschină din partea voastră, vă invit să ţineţi minte: a suferit totul şi a făcut toate acestea dintr-un singur motiv: pentru a-i împiedica pe purceluşi să-l ucidă pe Libo.