— Sigur, răspunse Ender. Am nevoie de binecuvântarea Sfinţiei-Voastre mai mult decât tatăl meu, fiindcă el este mort, iar eu am numeroase probleme de rezolvat.
— Ia loc, te rog. Vorbitorul alese un scaun aşezat lângă perete. Episcopul se instală în jilţul masiv de la birou. Aş fi preferat să nu mărturiseşti astăzi. N-a fost momentul cel mai potrivit.
— Nu am fost prevenit asupra acţiunii Congresului.
— Dar ai ştiut că Miro şi Ouanda au încălcat legea. Aşa mi-a comunicat Bosquinha.
— Am aflat doar cu câteva ore înainte de mărturisire. Vă sunt recunoscător că nu i-aţi arestat încă.
— Aceasta e o chestiune civilă. Episcopul lăsa să se înţeleagă că problema nu-l privea, dar amândoi ştiau că dacă ar fi insistat, Bosquinha ar fi trebuit să se supună ordinelor primite şi să-i aresteze fără a mai lua în seamă rugămintea Vorbitorului. — Mărturisirea ta a pricinuit multă suferinţă.
— Mai multă decât de obicei, şi-mi pare rău.
— Şi… răspunderea ta se încheie aici? Provoci rănile şi laşi în sarcina altora să le tămăduiască?
— Nu răni, Sfinţia-Voastră. Chirurgie. Şi dacă pot ajuta la alinarea durerilor de după, atunci da, rămân ca să fiu de folos. La anestezie nu mă pricep, dar puteţi fi sigur că voi încerca să dezinfectez.
— S-ar fi cuvenit să fii preot, să ştii.
— Fiii mai mici aveau de ales doar între două căi: sutana sau milităria. Părinţii mi-au ales-o pe cea de a doua.
— Fiul mai mic… Ai avut totuşi o soră şi ai trăit pe vremea când controlul naşterilor interzicea soţilor să aibă mai mult de doi copii dacă nu obţineau o aprobare specială din partea autorităţilor. Un asemenea copil se numea Terţ. Aşa e?
— Cunoaşteţi bine istoria.
— Te-ai născut pe Pământ, înainte de zborul interstelar.
— Sfinţia-Voastră, ceea ce trebuie să ne preocupe acum este viitorul Lusitaniei, nu biografia unui Vorbitor care, după cum se vede, nu are decât treizeci şi cinci de ani.
— Viitorul Lusitaniei cade în sarcina mea, Andrew Wiggin, nu a ta.
— Sarcina dumneavoastră trebuie să fie viitorul fiinţelor umane de pe Lusitania. Pe mine mă preocupă şi soarta purceluşilor.
— Să nu ne luăm la întrecere pentru a vedea cine are îndatoriri mai importante.
Secretarul deschise din nou uşa şi Bosquinha, Dom Cristão şi Dona Cristã intrară în cameră. Bosquinha se uita când la episcop, când la Vorbitor.
— Nu e sânge pe podea, dacă asta cauţi, spuse episcopul.
— Voiam doar să măsor temperatura, explică Bosquinha.
— Căldura respectului reciproc, bănuiesc, interveni Ender, nu focul furiei sau gheaţa urii.
— Vorbitorul e catolic prin botez, dacă nu cumva chiar prin credinţă, zise episcopul. L-am binecuvântat şi asta pare să-l fi făcut mai maleabil.
— Întotdeauna am arătat respectul cuvenit faţă de autorităţi, îl lămuri Ender.
— Dar tu ai fost acela care ne-a ameninţat cu un inchizitor, îi reaminti episcopul.
Schiţă un zâmbet. Vorbitorul îi răspunse cu un surâs la fel de îngheţat:
— Iar Sfinţia-Voastră a fost acela care a spus oamenilor că sunt Satana şi că n-ar trebui să discute nimeni cu mine.
În vreme ce episcopul şi Vorbitorul schimbau zâmbete reci, ceilalţi începură să râdă stânjeniţi, apoi se aşezară şi aşteptară.
— Tu ai convocat întâlnirea aceasta, Vorbitorule, aminti Bosquinha.
— Iertaţi-mă, se scuză el. Mai am un invitat. Lucrurile s-ar simplifica dacă am mai aştepta câteva minute până ce va sosi.
Ela îşi găsi mama în faţa casei, nu departe de gard. O adiere slabă, care abia foşnea prin iarba capim, îi vălurea uşor părul. Elei îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama ce o mirase. Mama nu-şi mai lăsase părul liber de mulţi ani. Părea ciudat de liber, cu atât mai slobod cu cât Ela putea vedea cât era de ondulat după ce fusese siluit atâta vreme într-un coc. Abia acum înţelese că Vorbitorul avea dreptate. Mama va răspunde invitaţiei lui. Indiferent câtă ruşine sau durere i-ar fi pricinuit mărturisirea din seara aceasta, simţea dorinţa de a sta acum în aer liber, în lumina slabă a amurgului, pentru a privi spre dealul purceluşilor. Sau poate că se uita la împrejmuire. Probabil că-şi amintea de bărbatul cu care se întâlnea aici sau altundeva, printre ierburile capim, ca să se iubească neobservaţi. Întotdeauna pe ascuns, întotdeauna în secret. Mama e totuşi mulţumită că acum se ştie cine i-a fost adevăratul soţ, cine e tatăl meu cel bun. Mama se bucură, iar eu mă bucur alături de ea.
Novinha nu se întoarse s-o privească, deşi o auzise pe Ela venind prin iarba foşnitoare. Fata se opri la câţiva paşi depărtare.
— Mamă, începu ea.
— Deci nu-i o turmă de cabra, răspunse Novinha. Ce gălăgioasă eşti, Ela!
— Vorbitorul are nevoie de ajutorul tău.
— Chiar aşa?!
Ela îi povesti ce aflase de la Ender, dar Novinha nu se întoarse cu faţa spre ea. Când Ela termină, aşteptă un moment şi apoi începu să urce povârnişul dealului.
— Mamă! Mamă, ai de gând să le spui despre Descolada? De ce acum, după atâţia ani? Mie de ce nu ai vrut să-mi spui?
— Pentru că singură, fără ajutorul meu, ai obţinut rezultate mai bune.
— Ştii ce-am lucrat?
— Doar eşti ucenicul meu. Am acces deplin la fişierele tale fără să las urme detectabile. Ce fel de profesor aş fi dacă nu ţi-aş supraveghea munca?
— Dar…
— Am citit şi fişierele pe care le-ai ascuns sub numele Quarei. Nu eşti încă mamă, deci nu ştii că toate activităţile pe computer ale unui copil sub doisprezece ani sunt anunţate săptămânal părinţilor lui. Quara făcea nişte cercetări ieşite din comun. Mă bucur că vii cu mine. O să afli şi tu când o să-i spun Vorbitorului.
— N-ai luat-o pe drumul cel bun, remarcă Ela.
Novinha se opri.
— Casa Vorbitorului nu e lângă praça?
— Întâlnirea are loc la biroul episcopului.
Abia acum se întoarse Novinha s-o privească pe Ela drept în ochi.
— Ce v-aţi pus în gând tu şi străinul?
— Încercăm să-l salvăm pe Miro. Şi colonia Lusitania, dacă vom putea.
— Mă duceţi în pânza lui de păianjen!
— Episcopul trebuie să fie de partea noastră, altfel…
— De partea noastră ? ! Când spui noi te referi la tine şi la Vorbitor, aşa e? Crezi că n-am băgat de seamă? Toţi copiii mei, unul câte unul, v-a fermecat pe toţi…
— N-a fermecat pe nimeni!
— V-a atras prin felul lui de a spune exact ce vreţi să auziţi, cu…
— Nu-i linguşitor, dacă la asta te referi. Nu ne spune ce ne convine. Ne spune ceea ce ştim că-i adevărat. Nu ne-a câştigat afecţiunea, mamă, ci încrederea!
— Mie niciodată nu mi-aţi arătat sentimentele pe care le aveţi pentru el.
— Am vrut.
De această dată, Ela nu-şi plecă ochii în faţa privirii tăioase şi întrebătoare. În schimb, Novinha îşi feri privirea de la ea, apoi, când se uită din nou la Ela, pe gene îi străluceau lacrimi.
— Am vrut să vă spun. Mama nu se referea la fişierele ei. Când am înţeles cât de mult îl urâţi, am vrut să vă zic: „Nu el e tatăl vostru, tatăl vostru e un om bun şi blând.”
— Care n-a avut curajul să ne-o spună cu gura lui.
În ochii Novinhei apăru o sclipire de supărare:
— A vrut. Eu nu l-am lăsat.